Un an după inaugurarea Sălii Comedia a Teatrului Naţional (Odeonul de azi) peste drum, ca să zic aşa, de locul unde aveam să descopăr în vitrina librăriei de la Biserica Creţulescu, tulburătoarea copertă - care mi-a însemnat toată viaţa - a romanului lui Zaharia Stancu, Desculţ, în mijlocul filelor de manuscris cu fotografia celebră a picioarelor unui copil de ţăran, înfipte desculţe în brazdele nesfârşite ale Câmpiei Teleormanului, una dintre marile fotografii ale lui Aurel Bauh.

Dar să mă întorc la Sala Comedia şi la debutul ei sub auspiciul Naţionalului unde aveam să văd, contaminându-mă incurabil de boala teatrului, spectacole intrate în istoria mare a scenei româneşti de scândură.

Din 1946 şi până astăzi, a curs mereu luminoasă povestea acestui teatru construit la îndemnul lui Emil Lahovary de către arhitectul Cerchez, unic în Europa atunci, prin tavanul care seara glisa, încât se vedeau stelele plutind deasupra decorurilor şi a stal-urilor, şi a lojilor, şi a neuitatei şi mereu arhiplinei galerii. Clădirea s-a ridicat pe locul ce aparţinuse la „începutul începuturilor” Mariei Văcărescu, dat zestre lui Dumitrache Ghica, şi care adăpostise prin vremi şi o curte domnească şi Palatul Slătineanu cu căsuţa umilă din faţa lui, astăzi Casa Capşa.

N-am să vorbesc decât despre câteva spectacole jucate în prima parte, naţională, a teatrului, azi, numit Odeon. Aici s-au jucat câteva dintre cele mai strălucite opere ale regiei şi actoriei şi scenografiei româneşti postbelice şi gândiţi-vă că aici s-a ridicat cortina de pluş CFR de sute şi sute de kilograme deasupra decorurilor „Scrisorii pierdute” a lui Sică Alexandrescu şi deasupra celei de-a doua strălucite reprezentări a dramei semnată de Barbu Delavrancea şi jucată, magistral, pentru prima dată de către Nottara şi apoi de către Calboreanu, „Apus de soare”.

Aici am văzut, tânăr cronicar radiofonic de teatru, o sală întreagă în picioare, aproape patru sute de spectatori care-şi ştergeau ochii  şiroind de lacrimi cu batistele lor albe ca nişte păsări, când Calboreanu rostea cutremurătorul „Tatăl nostru” în finalul celebrei scene a arderii rănii căpătate de Domnitor la asediul Cetăţii Chilia.

Aici am văzut şi n-am mai putut să uit niciodată cel mai frumos omagiu care se putea aduce unui artist de către confraţii lui, în aplauzele incendiare ale pomenitului public: George Calboreanu la capătul reprezentaţiei, sfârşit de oboseală, în jilţul domnesc şi actorii toţi din „Apus de soare, îngenunchind înaintea lui şi sărutându-i mâna, în frunte cu Elvira Godeanu: Doamna Maria.

Aici am văzut, apoi, o repetiţie pe care, reporter şi cronicar de teatru fiind la radio şi televiziune, am reuşit să o filmez, scena repetiţiei numărării steagurilor de către Pristanda, Marcel Anghelescu, artist al poporului, urmărit în numărătoare drăceşte de Sică Alexandrescu, actorul reluând de zece ori la rând această numărătoare, la cererea severă a marelui regizor. Şi actorii, toţi, ca nişte copii minune, cuminţi, cu ochii la regizor şi toţi Artişti ai poporului şi Artişti emeriţi.

Aici, l-am văzut în fiecare seară, la uşa intrării în teatru, întâmpinând spectatorii, pe academicianul Zaharia Stancu, directorul general al Teatrului Naţional şi, imediat în spatele lui, în smocking negru, Domnul Tacu, cel care controla şi rupea biletele de intrare şi poftea respectuos pe fiecare spectator în sală.

Aici am văzut „Regele moare” cu Aura Buzescu, aici am văzut „Poveste din Irkusk” de Arbuzov, cu Marcela Rusu, aici am văzut „Chestiunea rusă” cu marele Mihai Popescu; pe scena de scândură a acestei săli a strălucit marea şcoală de comedie a lui Sică Alexandrescu. Aici şi-au făcut ucenicia, după Costache Antoniu, şi George Calboreanu, şi Marcel Anghelescu, şi Birlic, şi Finteşteanu, şi Storin, orb în „Regele Lear”, viitorii mari actori Dem Rădulescu, Gheorghe Cozorici, Carmen Stănescu, Petruţ, Rauţchi, Valeria Gagialov, Eva Pătrăşcanu, dar nu are rost să mai insist. Pe această scenă, s-a vorbit în acei ani cea mai frumoasă limbă românească!

La un moment dat, scena şi sala au fost dăruite Teatrului Muncitoresc, slujit de generaţii noi de actori şi regizori, din mijlocul cărora s-au ridicat şi Horea Popescu - regizorul -, şi actorul Mihăilescu-Brăila. În anii când scena a aparţinut numitului Teatru Giuleşti, la conducerea acestuia s-a aflat o mare doamna a teatrului bucureştean, Doamna Elena Deleanu, o femeie de o rară distincţie şi frumuseţe, un director de teatru de un devotament unic, de o prestanţă inegalabilă, de o dragoste faţă de actori cum rar s-a întâlnit din partea unui director de teatru. Între directorii de teatru dinainte de decembrie 1989, Doamna Deleanu a strălucit ca un giuvaer. Rar mi-a fost dat în meseria mea de cronicar de teatru să admir un director cu vocaţie, cu har, cu parfum ca această Doamnă Elena Deleanu, la rândul ei o mare creatoare de trupă de teatru şi, când eram directorul general al Teatrului Naţional şi Domnia Sa împlinea o anumită vârstă, nefericit uitată de autorităţi şi confraţi, am invitat-o pe prima scenă a ţării să-i ofer titlul de Societar de onoare al Teatrului Naţional I.L.Caragiale. Mi s-a părut în acea clipă că mi-am împlinit umil o datorie.

Scena Odeon a fost şi rămâne mereu vie în conştiinţa publicului. Şi nu pot trece mai departe fără să evoc şi meritele actriţei Dorina Lazăr.

Sărbătoarea acestui teatru, la atâţia ani, 70 din 1946 şi până azi, ar fi meritat o sărbătoare rezonantă pentru întreg Teatrul românesc.

Îmi pare rău că suntem atât de grăbiţi când e vorba de înaintaşi.

În sfârşit, la titlul de Oameni cari au fost se înscrie, pentru mine, cu litere de platină, şi numele Doamnei Elena Deleanu.