Câţi îşi mai amintesc sau câţi au ştiut vreodată că scriitorul optzecist apreciat de colegii lui de generaţie dar şi de critică, mai puţin cunoscut de marele public pentru că nu a scris roman (aceasta în pofida faptului că, din câte se pare, modelul lui literar „cu rezerve” este Louis-Ferdinand Céline) a fost privit, la un moment dat, drept o mare promisiune a noii dramaturgii româneşti. În 1994, Răzvan Petrescu primea două premii importante, cel al UNITER, pentru Farsa, scriere câştigătoare a Concursului „Piesa anului”, dar şi cel al Concursului „Camil Petrescu”, organizat de Ministerul Culturii, pentru piesa Primăvara la bufet.

Le primea şi, pe cale de consecinţă, toate scenele trebuiau să fie ale lui. Ale lui Răzvan Petrescu. Nu-mi amintesc să fi fost aşa, nu ştiu dacă piesele respective au fost jucate undeva, cândva, vreodată şi nu am nici un instrument la îndemână care să îmi ajute memoria. Domnul Google se arată ori capricios, ori neputincios, utilul site Regizor caut piesă  e mult prea tânăr spre a şti ceea ce mă interesează pe tine. Sigur e  doar un lucru. Între timp, Răzvan Petrescu nu mai scrie piese de teatru din motive pe care ni le-a explicat el însuşi într-un interviu acordat în toamna lui 2014 lui Stelian Ţurlea şi suplimentului cultural al Ziarului financiar: „Nu mai scriu aşa ceva de 20 de ani deoarece am descoperit cu vremea bucuria monologului care nu-i indicat într-o piesă de teatru că pleacă sala sau vine Andrei Şerban şi-l pune pe actor să ţină discursul în vreme ce sare la trambulină. Nu pot fi atât de crud”.

În urmă cu câţiva ani, mai exact în 2011, lui Răzvan Petrescu îi apărea la editura Curtea veche din Bucureşti o culegere de nuvele ceva mai vechi, culegere publicată sub numele de Rubato. Nuvelelor cunoscute le era adăugată una foarte nouă ce se cheamă Jaf armat. Nu am găsit prea multe recenzii dedicate volumului cu pricina. Într-una, altminteri destul de scurtă, ca să nu zic expediată, publicată de România literară, se făcea observaţia că Răzvan Petrescu ar fi un scriitor pour les connaisseurs.

E foarte bine şi pentru Răzvan Petrescu, şi pentru teatrul românesc, în general, şi pentru Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, şi pentru noi, spectatorii, că printre aceşti connaisseurs se numără foarte tânărul regizor Dragoş Alexandru Muşoiu. Care a citit nuvela Jaf armat, i-a plăcut şi s-a gândit să o adapteze pentru scenă, respectiva adaptare reprezentând suportul textual al spectacolului pe care l-a montat în calitate de câştigător al concursului craiovean deschis tinerilor directori de scenă doritori să se lanseze în carieră înscenând piese româneşti.

Lui Dragoş Alexandru Muşoiu i-a plăcut succesiunea de monologuri mustind de umor negru, de cinism bine temperat, de parodie şi autoparodie ce reprezintă substanţa prozei. I-au fost simpatici Radu, Cristi şi Emil, un medic psihiatru, un profesor de geografie şi un economist, adică „nişte boşorogi care nici nu ştiu cum îi cheamă ”, cum îi caracterizează rebelul Aurel, şi nu le-a cerut interpreţilor acestora – Claudiu Bleonţ, Angel Rababoc, Adrian Andone, Cătălin Vieru- dar nici Iuliei Lazăr (Corina), Iuliei Colan (Anca), Gabrielei Baciu (Doina), Ancăi Dinu (Ioana) şi lui Eugen Titu (Gigi) să sară de la trambulina când îşi interpretează rolurile. În schimb, le-a impus unora dintre ei să poarte fulgarine albe sau măşti de iepure în lipsa celor de fluture, să le placă muzica lui Rahmaninov pe teme de Paganini, să evolueze prin piesele de decor în alb (scenograf: Andreea Simona Negrilă), să se grimeze şi să devină „albi ca varul de spital” şi împreună cu ceilalţi componenţi ai distribuţiei să ne arate, într-un spectacol energic, vioi, bine ritmat, ba absurd, ba cum nu se poate mai tandru-omenesc, cu multe rezolvări împrumutate din tehnica şi tăieturile cinematografului experienţa intelectualilor de la început de mileniu. Care pun la cale, de voie, de nevoie şi din lipsă de bani o spargere eşuată. Nu, nu la o bancă fiindcă intelectualii din Jaf armat sunt oameni cu bun simţ, cu simţul măsurii, îşi cunosc lungul nasului şi ştiu până unde să se întindă, ci la o nesemnificativă casă de schimb valutar.

Spectacolul nu e numai hazliu, ironic, multietajat, cu numeroase înţelesuri şi subînţelesuri impecabil jucate, un fel de Cum vă place pentru spectatorii din secolul al XXI lea ce au libertatea găsirii pe cont propriu a nivelurilor în care interpretează şi savurează montarea. Unii o vor aprecia la nivelul anecdoticii şi al felului în care a fost aceasta metamorfozată scenic, alţii vor merge mai departe, la profunzimile ei. Care nu sunt răscolitoare dar de pus, pun pe gânduri. Aceasta pentru că spectacolul Teatrului Naţional „Marin Sorescu” e cât se poate de spiritual. E ceea ce se cheamă o reuşită.     


Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova- SPARGEREA după Răzvan Petrescu;

Adaptarea şi regia artistică: Dragoş Alexandru Muşoiu;

Scenografia: arh. Andreea Simona Negrilă;

Cu: Claudiu Bleonţ, Iulia Lazăr, Angel Rababoc, Adrian Andone, Cătălin Vieru, Iulia Colan, Gabriela Baciu, Anca Dinu, Eugen Titu;

Data reprezentaţiei: 24 mai 2015