O nefericire veselă

„Trei surori” de A.P. Cehov, în regia lui Tompa Gábor, recenta premieră, confirmă toate zvonurile bune. La Teatrul Maghiar de Stat Cluj, probabil cel mai bun din ţară, performanţa ţine de amplitudinea ambiţiilor acoperite de talent.

Intrarea celor trei surori în scenă dă un semnal puternic: trei femei tinere, frumoase, vitale, folosesc statuia supradimensionată a tatălui lor, generalul decedat în urmă cu un an, drept cuier pentru haine; prin geamul care separă scena de culise se văd militarii grupul generator de conflict.

Ele îşi scot rapid mantiile negre de doliu, gata să intre cu trup şi suflet în petrecerea aniversară: munca, Moscova, dragostea, cuvintele se repetă în contexte diferite, promisiuni ale unui viitor care dacă nu va fi fericit, va fi măcar vesel.

Falimentul sperantei

În spectacolul lui Tompa Gábor, personajele îşi ţes destinul la vedere, falimentul speranţei e determinat de neputinţa de a face faţă propriei idei despre fericire. Respiraţia spectacolului este atât de intensă, pentru că pune în scenă participarea tuturor la nefericirea fiecăruia.

Este evident de la primul cuvânt rostit aspru, de la prima mişcare bruscă, că, spre deosebire de ceilalţi, acest căpitan Solionâi (Bíró József), nu face nici un efort ca să fie drăguţ, că îl enervează toţi oamenii drăguţi – din punctul lui de vedere nişte palavragii – şi că îl va îndepărta pe cel mai enervant dintre toţi, rivalul său Tuzenbach (Bodolai Balázs), un idealist înaripat şi un pieton împiedicat.

Îl îndepărtează, împuşcându-l în duel. Moartea, cruzimea, brutalitatea calcă în picioare dantelele bunei cuviinţe, ale viselor despre muncă şi iubirea împărtăşită şi, mai teribilă decât toate, se instalează indiferenţa, acceptarea inacceptabilului, aşa cum le tot spune fidelul medic Cebutâkin (Dengyel Iván).

Hatházi András joacă decăderea lui Andrei – fratele celor trei surori – construind  un personaj stângaci, un copil mare, copleşit, treptat, de autoritatea mitocănească a soţiei (Skovrán Tünde). În acest „treptat” şi în detaliile lui stă tot farmecul unei performanţe actoriceşti de excepţie.

Simetric, Verşinin (Bogdán Zsolt) este un bărbat extrem de competent în cucerirea femeilor şi totalmente neputincios în rezolvarea încurcăturilor create de el. Devine parcă mai înalt, când manevrează clişeele discursului luminat, dar ochii lui sunt complet străini de cuvinte, urmăreşte să vadă  efectul produs; e scund când află că soţia lui „iar s-a sinucis” şi ochii îşi pierd strălucirea.

Maşa (Kézdi Imola) femeia pe care o iubeşte acum, îşi vede viitorul şi o copleşeşte o imensă oboseală, la fel de intensă ca şi patima. În oraş e incendiu şi Maşa rătăceşte pe scenă, cu pantofii în mână, îşi caută un culcuş, departe de insistenţele şi de bunătatea agresivă a soţului (Orbán Attila), de surori, de cumnată; sunt toţi sinistraţi, acoperiţi de cenuşa sentimentelor netrăite.

Olga (Kali Andrea) inutil înţeleaptă şi Irina (Péter Hilda) cu ultimă explozie de energie, după moartea logodnicului neiubit, încheie drama unei lumi în care vulnerabilitatea se plăteşte.

Într-una din scenele memorabile ale spectacolului, toate personajele aliniate urmăresc vrăjite rotirea unei sfârleze: se învârteşte, cade, iar se ridică, se mai  învârte puţin, iar se opreşte, şi personajele îşi contemplă împreună cu spectatorii soarta imprevizibilă.

 La sfârşit, după celebra replică de încheiere „dacă am şti” în rânduri bine organizate, biciclişti cu aripioare, pedalează energic. Probabil că, împreună cu regizorul Tompa Gabor, ei ştiu ceva.