Concepută pe tema puterii şi a destrămării acesteia, bazată pe reflecţia asupra mijloacelor de care se slujesc cei ce urmăresc anihilarea unei anumite forme de putere, a unui dictator, scrierea shakespeariană e generatoare de multe întrebări. Recurg ei, conspiratorii şi conjuraţii, la crima politică pentru binele ţării, al semenilor lor, al colectivităţii, numai şi numai fiindcă asasinatul le-ar putea îngădui găsirea şi urmarea drumului către salvarea, izbăvirea Statului, spre democraţie? Sau e vorba despre ucigaşi care recurg la soluţia extremă exclusiv din dorinţa de a a înlocui defuncta dictatură cu propriul lor bun plac? Sunt ei, conspiratorii şi conjuraţii, într-adevăr nişte salvatori sau numai nişte conspiratori mărunţi? Ajunge oare gestul suprem al crimei, în cazul în speţă, e suficient ca Iulius Caesar să fie evacuat de pe scena politică şi de pe cea a vieţii pentru ca pacea, calmul, ordinea socială, valorile democraţiei să triumfe sau nu cumva fantoma tiranului răpus bântuie pe mai departe peste tot?

­Fantoma lui Caesar se plimbă liberă pe pământ şi ne face să ne întoarcem armele împotriva propriilor noastre inimi, spune Shakespeare prin glasul lui Brutus, cel care adaugă ecuaţiei putere-destrămarea puterii ce stă la baza scrierii o a treia necunoscută.  

Piesa a fost reprezentată pentru întâia oară cândva în anul 1599. Un călător pe nume Thomas Platter descrie, într-o însemnare datată 21 septembrie 1599 spectacolul văzut la Teatrul Globe, iar Ben Jonson face în piesa lui, Every Man of his Humour, din acelaşi an, o aluzie la tragedia shakespeariană (Ştiţi, de multe ori, raţiunea e încredinţată animalelor.). Scrierea e caracterizată printr-un stil sobru, scene şi replici scurte, dar şi prin ceea ce Haig Acterian numea un mers gonit aproape al acţiunii. Care apare ca atare, ba poate chiar încă şi mai gonit în spectacolul regizat de Silviu Purcărete la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Regizor care declară în interviul acordat lui Visky András şi publicat în excelentul caiet de sală al spectacolului, că nu s-a oprit la celebra piesă shakespeariană fascinat de actualitatea ei, că opţiunea s-a datorat înclinaţiei personale pentru „poveştile filtrate de istorie” şi că „un text important rămâne actual fără să trebuiască să îl actualizăm”.

Să nu se înţeleagă din aceasta nicidecum că montarea cu Iulius Caesar  ar fi una de factură muzeală ori adormit- clasică. Clasică, adică în spiritul anilor 50 ai secolului trecut, de pildă. Nici vorbă. Textul e supus comprimării, dinamizării. Nimeni, nici măcar un singur personaj nu poartă costume romane, tiradele sunt drastic cenzurate, până şi discursurile la care se face referire nu doar în exegezele shakespeariene, ci şi în manualele de retorică fiind supuse unui proces de reformatare la reuşita căruia o contribuţie esenţială au cei doi actori distribuiţi în rolurile principale: Bogdán Zsolt (Julius Caesar) şi Bács Miklós (Marcus Antonius). Dar şi Szücs Ervin (Cinna), Viola Gábor (Marcus Brutus), Balla Szabolcs (Cassius). Cu un excelent contrapunct în tăcerea misterioasă, rău prevestitoare a lui Octavius, interpretat de Bodolai Balász. Tăcere ce se adaugă altor şi altor prevestiri de care musteşte piesa, tăceri despre care iarăşi s-au scris nenumărate şi savante pagini, prevestiri ce se regăsesc şi ele în forme originale în montare. Dacă nu ar fi să ne gândim decât la modul absolut purcăretian, dar deloc imitativ ori repetitiv în care Albert Csilla îşi elaborează apariţiile care fac din Prezicător un personaj-cheie. Cel puţin la nivel simbolic.

Întrebărilor enunţate la începutul acestor însemnări Silviu Purcărete le mai adaugă una. Fundamentală. Care sunt costurile crimei pentru chiar făptuitorii ei? Preţul acesteia nu se calculează cumva în propria lor dispariţie? În deconstrucţia lor?

Eroii sau falşii eroi, oamenii supuşi deconstrucţiei, o operaţie-cheie ce înseamnă însăşi ideea spectacolului, personajele cu care facem cunoştinţă în primele minute, răspândite ba în faţa unei cortine metalice, ba în loji ori în sală sunt toate îmbrăcate în alb. Pantaloni albi, tricouri albe. Ca şi cum cu toţii, şi victima, şi conspiratorii, la rându-le deveniţi victime, ar fi simboluri ale purităţii. Ori ale inocenţei. Interesant e ceea ce se va întâmpla mai departe nu doar cu personajele, ci şi cu veştmintele lor, acestea din urmă aflându-se la originea generării imaginilor-cheie ale spectacolului. Ale nodurilor sale.

De altfel, poate că mai interesante decât decorurile „dramatice”, despre care ştim foarte bine că înseamnă o marcă de identificare a marelui scenograf care e Dragoş Buhagiar, sunt acum şi aici costumele. Despre care, mărturia artistului însuşi, la rându-i publicată în caietul-program, ne spune că au fost rodul unor intense şi febrile căutări căci şi lor, ca parte a trupurilor actorilor, le-a revenit rolul de a arăta cum se destramă o lume.  

Un alt shakespearolog, de dată mult mai recentă, Andrzej Žurowski, notează, la rândul său, că ceasul lui Shakespeare funcţionează, mai repede chiar decât s-a întâmplat în realitatea istorică, iar câteva rânduri mai jos scrie chiar că ceasul lui Shakespeare ticăie de-a dreptul. La ticăitul maxim ajunge şi ceasul lui Silviu Purcărete, ca şi cel al spectacolului, în câteva secvenţe-forţă. Care scot montarea dintr-o anume previzibilitate, din condiţia de lucrare scenică riguros şi la rece proiectată şi care sunt argumente-cheie în favoarea ideii că atât regizorul şi scenograful, cât şi actori, celor deja amintiţi alăturându-li-se Kato Emöke (Calpurnia), Györgyjakab Enikö (Portia), Dimény Áron (Decius, Messala), Váta Loránd (Casca), Fogarassi Alpár (Metellus), Keresztes Sándor (Ligarius, Cicero, Poetul), Laczkó Vass Róbert (Publius, Cinna poetul) şi Plátz János (Lepidus) şi-au începlinit misiunea.

Care sunt, aşadar, aceste secvenţe-forţă al căror impact sporeşte graţie muzicii de scenă compusă de Vasile Şirli? În primul rând, asasinarea lui Caesar de pe urma căreia tricourile albe ajung să fie impregante de pete mari de sânge. Mai apoi, momentul întâlnirii cetăţenilor romani cu Brutus şi cu Caius. Viermuiala şi coşmarurile nocturne. Ceva mai încolo felul răscolitor în care apare înfăţişată pe scenă secvenţa bătăliei de la Philippi, bătălie în cursul căreia trupele lui Brutus şi ale lui Caius sunt categoric înfrânte de cele ale lui Antonius şi Octavius. Scena bătăliei în care zece luptători cu tricouri ude mulate pe corp cu dorinţa de a sugera nuditatea e, indiscutabil, una de antologie. După cum de antologie e şi felul în care regizorul a ştiut să comprime actul al cincilea. Remarcabilă, chiar spectaculoasă e prelungita secvenţă a ploii, secvenţă despre care cineva, om de teatru de mare calibru, mi-a spus că ar fi durat 33 de minute pe ceas. Tuturor acestora li se mai adaugă ceva. Prezenţa şi implicarea, da implicarea, câinelui imens, alb al lui Julius Caesar, câine al cărui proprietar e însuşi Interpretul lui Julius Caesar, Bogdán Zsolt.


Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca- JULIUS CAESAR de William Shakespeare;

Traducerea din limba maghiară: Jánosházy Györgyi revizuită de Visky András;

Regia: Silviu Purcărete;

Dramaturgia: Visky András;

Scenografia: Dragoş Buhagiar;

Muzica: Vasile Şirli;

Cu: Bogdán Zsolt, Bács Miklós, Viola Gábor, Balla Szabolcs, Kató Emöke, Györgyjakab Enikö, Albert Csilla, Bodolai Balász, Dimény Áron, Váta Loránd, Kántor Melinda, Farkas Loránd, Fogarasi Alpár, Kdresztes Sándor, Laczkó Vass Róbert, Szücs Ervin, Plátz János;

Data reprezentaţiei: 9 decembrie 2015