O Americă nebună, nebună, nebună...
0
Am petrecut recent un weekend, un fel de „city break“, la Craiova, invitat de Teatrul Naţional din localitate. Motivul principal: o nouă reprezentaţie cu „Radio“, spectacolul montat de Bobi Pricop după textul clasic al lui Eric Bogosian despre America anilor ’80. Plimbându-mă prin Cetatea Băniei, mi s-a părut un loc complex, cu un farmec inedit faţă de restul ţării, şi voi reveni în aprilie, la Festivalul Shakespeare.
Nu e greu de ghicit de ce-a ales Bobi Pricop, unul dintre cei mai apreciaţi tineri regizori ai momentului (înainte de spectacol, în foaierul teatrului, s-a lansat un volum – cu texte scrise de 30 de critici – despre 30 de regizori de teatru importanţi post-1989, „care-au schimbat faţa teatrului românesc“, în prezenţa sa, unul dintre cei 30), textul clasic al americanului Eric Bogosian pentru a-l monta în colaborarea sa cu Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova (dacă am înţeles bine, este al patrulea spectacol montat de Bobi aici).
„Talk Radio“, cum se numeşte în original piesa de teatru (a stat şi la baza unui film regizat de celebrul Oliver Stone în 1988, chiar cu Eric Bogosian în rolul principal), printre altele, denunţă fascismul latent în societatea americană a anilor ’80 (antisemitism, misoginie, rasism etc.), şi care, pe parcursul unei (singure) nopţi, înconjoară ca într-un cleşte show-ul radio găzduit de Barry Champlain. Finalul poveştii nu putea fi decât unul singur, şi, într-un fel sau altul, l-au (pre)simţit toţi cei care au curajul propriilor idei şi opinii, fie că scriu, fac emisiuni, sunt jurnalişti sau regizează filme etc.
Fascismul de după colţ
Or, în anii de graţie 2019 şi 2020, cel în care ne aflăm, acest „fascism“, sau cum vrem să-i spunem – conservatorism, bigotism religios neo-protestant/evanghelist, rasism şi revanşism faţă de „the North Agression“ –, prin prezenţa lui Donald Trump la Casa Albă, practic a ajuns la putere (pe cale de consecinţă, şi în mare parte din restul lumii). Mai mult, o foarte probabilă (nouă) victorie a „Preşedintelui Trump“ va perpetua această stare de lucruri. Pe plan european, ascensiunea regimurilor iliberale în Europa de Est, dar şi recrudescenţa, la cote inimaginabile până de curând, a antisemitismului, a urii faţă de evrei, faţă de „Evreu“ (arhetip bun pentru a-i pune-n cârcă toate relele), în întreaga Europă (de Vest şi de Est, în egală măsură), completează (tragic) peisajul. Despre România ce să mai vorbim...
Chiar m-am mirat că Bobi Pricop nu a actualizat în întregime textul lui Bogosian, transpunându-l în România anilor 2020 (sau „late 2010s“), sau măcar Europa. Era o posibilă cale de abordare şi cheie de lectură, eu aşa aş fi făcut (mai ales că personajul principal, radio host-ul Barry Champlain, în interpretarea lui Sorin Leoveanu – şi viziunea regizorală, cred –, îl are clar ca model pe regretatul Andrei Gheorghe, afirmat, printre altele, şi cu late show-uri, emisiuni de noapte, de acest gen, oricum e mult departe de interpretarea originală a lui Bogosian). Pricop alege să păstreze textul original ca atare şi să nu intervină asupra lui (înainte de începerea spectacolului propriu-zis, o speaker-iţă, sub pretextul unui jurnal de ştiri radio, ne pune la curent cu „ultimele noutăţi“ ale „orwellianului“ an 1984), considerându-l probabil destul de grăitor în sine.
„Ra-di-o... You’re not alone“
Aşadar, timp de o noapte vor defila, la telefonul în direct pus la dispoziţie (şi, câteodată, chiar şi în studioul radio), toţi nebunii şi toate nebuniile Americii de la acea vreme, dar de fapt etern valabile şi perene, după cum s-a văzut. America anilor ’80 (anul 1984, mai exact) pare, în acest text, o colecţie a tuturor nebuniilor omeneşti şi şovinismelor posibile, o „cloacă“, cam aşa cum se vedea, în deceniul precedent, New York-ul în filmul clasic „Şoferul de taxi“ al lui Scorsese (aici, în „Talk Radio“, acţiunea este plasată în Cleveland, Ohio – dar este, în mod evident, valabilă pentru întreaga Americă). Chiar şi momentul vizitei în studio a unui fan adolescent al lui Barry, pe nume Kent (Vlad Udrescu - foto jos, care face deliciul publicului), un rocker idiot de genul „Beavis şi Butt-head“ (serial care făcea furori în acei ani), mai degrabă lasă un gust amar.
Barry este genul de om de radio care-şi atacă, provoacă şi chiar îşi jigneşte ascultătorii (de-aici, asemănarea cu stilul lui Andrei Gheorghe de care vorbeam mai devreme). O face însă pentru a le tăia din start prostiile pe care le debitează, pentru a nu-i lăsa să se creadă altceva decât sunt, în primul rând în scopul de a denunţa problemele reale ale societăţii americane de la acea vreme (şi ulterior, după cum s-a văzut). Atrage astfel ura a ceea ce acum numim „hater-i“, persoane toxice, care infestează discursul public (şi pe vremea aceea nu existau facebook şi alte reţele de socializare), adepte ale teoriilor conspiraţiei etc. Principala acuză la adresa lui Barry, care revine din ce în ce mai des, este aceea că este „evreu“ şi că face jocul conspiraţiei sioniste mondiale (sună cunoscut, nu?, parcă am fi în 2019-20).
Ca de obicei, astfel de oameni „le au pe toate“ şi suferă de toate fobiile şi urile posibile: faţă de negri, faţă de evrei, faţă de imigranţi (votantul republican şi trumpist tipic), în acelaşi timp bătându-şi şi maltratându-şi copiii (pentru că, nu-i aşa, „bătaia este ruptă din Rai“) şi spunând că nu ies din „cuvântul lui Dumnezeu“ (sunt prezentate mai multe astfel de cazuri). Este fondul WASP al Americii, cel care-a „construit“, totuşi, America (cel puţin cea de Est, New England-ul – pentru că la ce-i în Sud, „the Old South“, şi-n Midwest nici nu mai vreau să mă gândesc). Până la urmă, cum spuneam, cercul în jurul lui Barry se micşorează din ce în ce mai mult, laţul devine tot mai strâns, iar finalul nu poate fi decât unul singur. Povestea (ne) este spusă în scenografia elaborată semnată de Nikola Toromanov, iar, izolat în fundal, Eduard Gabia interpretează percuţie live, asigurând fondul muzical.
„Profu’ de religie“: „a atins-o sau a pipăit-o?“
În ce priveşte România, o posibilă explicaţie pentru „starea de fapt“ ar putea fi dată în spectacolul „Profu’ de religie“ (primul montat de Bobi Pricop la Craiova), pe care l-am văzut în seara precedentă reprezentaţiei cu „Radio“. Textul Mihaelei Michailov este însă unul care mai degrabă pune întrebări, nevoind să atace direct „tarele“ Bisericii Ortodoxe Române – BOR (specificate totuşi în mici interludii „informative“), şi mai ales încearcă să răspundă la întrebarea, biblică în ultimă instanţă, „ce este adevărul?“ („există doar adevăruri“, spune una dintre fete-eleve, personaj principal). Această relativitate (nu „relativizare“) a adevărului, de la „Rashomon“ citire, este de fapt adevărata temă a spectacolului.
Pentru aceasta, regizoral, Pricop practică un subtil „joc de identităţi“, în care-i implică pe cei cinci (excelenţi) actori din spectacol (Marian Politic, Romaniţa Ionescu, Raluca Păun, Dragoş Măceşanu şi Cătălin Vieru), care interpretează (pe rând, dar şi aproape simultan, schimbându-se într-o fracţiune de secundă) mai multe roluri şi personaje. Prin astfel de spectacole, după cum îmi spuneau reprezentanţii teatrului, Teatrul „Marin Sorescu“ – unul cu o tradiţie îndelungată şi prestigioasă pe scena românească – încearcă să aducă în cele două săli un public mai tânăr, dar care are nevoie de educaţie: „încercăm să învăţăm unii de la alţii“, îmi spunea cineva înainte de spectacol.
48 de ore („2880 de minute“) la Craiova
Reiau aici şi cele două „intrări“ de jurnal fb, ocazionate de contactul cu spiritul „sauvage“ al Craiovei, cu care sper să mă mai reîntâlnesc.
8.02.2020: „Am vazut-o aseara, Superluna, pe cerul intunecat al Craiovei (mergand prin orasul pustiu, rece si dark, care-mi oferea un sentiment al hardcore-ului inca necunoscut mie), mare cat roata carului, cu nuante sangerii si raspandindu-si vibratiile maleficoide. Cum facuse si cu o seara inainte, in Bucuresti (desi atunci nu fusesem constient de prezenta ei). In general, luna plina mi-a guvernat "iesirile din cotidian" de care-mi amintesc.“
© foto dreapta: Doinel Tronaru
9.02.2020: „Era atata melancolie serile in Craiova, cu toate strazile sale vechi si scuarurile alea nenumarate si imense, pustii, reci si pline de statui metalice, usor de confundat in imobilitatea lor cu o silueta vie, dar atemporala ("din alt ev"), totul sub luna aia uriasa si care te-ndemna la rele, raspandind un sentiment al ireparabilului ("I've got a bad desire"), incat mi-a amintit de orasele neprecizate descrise de Cartarescu in "Melancolia", cea mai recenta carte a sa.
PS: Inutil sa mai amintesc de de Chirico si de "melancolia" sa, chiar daca italianul e un solar...“
Citeşte şi:
Jurnal de Timişoara. Nouă zile din noiembrie VIDEO
Adevărul despre Holocaust, spus de Imre Tóth în nici 100 de pagini
Se încarcă comentariile...
