Nu vârsta ne desparte

Spectacolul 20/20 la Festivalul Internaţional de Teatru din Londra  FOTO Geanina Cărbunariu

Stimate domnule Morariu, mă bucură faptul că sunteţi deschis dialogului şi vă nu rezumaţi doar la discuţii pe la colţuri aşa cum se practică des pe la noi.

Cu toate astea, vă mărturisesc că răspunsul dumneavoastră a fost unul previzibil. Ba chiar mă aşteptam că veţi folosi cuvântul “matusalemic” într-un fel sau altul şi că veţi îndrepta discuţia în zona conflictului dintre generaţii în teatrul românesc. Dar nu despre asta era vorba. Dumneavastră sunteţi cel creează un fals antagonism aici. Nu cred că aţi dat peste peste cuvintele „matroane” sau „dinozauri” în articolele mele, ale Oanei Stoica sau ale Cristinei Modreanu. Nu procedaţi corect atunci când puneţi un semn de egalitate între comentariile pe care le scriu cititorii pe Facebook şi opiniile celui care semnează articolul.

Eu vorbeam despre o stare de apatie şi nu despre antagonisme, despre o lipsă de curiozitate care se manifestă în ambele direcţii şi care n-are nicio legătură cu bătrâneţea sau tinereţea. Vă pot mărturisi, spre exemplu, că în lungile conversaţii pe care le aveam cu regretata Magdalena Boiangiu simţeam că am un partener de dialog cât se poate de receptiv şi atent. În astfel de momente nu se punea problema diferenţei de vârstă. Cum s-a întâmplat uneori şi în conversaţiile pe care le-am avut cu dumneavoastră. Şi, în general, să ştiţi că încă mai în cred în ideea de diversitate artistică şi nu-mi petrec tot timpul cu skateri făcând graffiti şi scriind pe pereţi: “Jos Andrei Şerban. Marcel Ţop vine!”. Cât despre tinereţe, numai eu ştiu câte alegeri greşite am făcut în ultimii ani tocmai pentru că mă bazam pe faptul că lipsa experienţei  te scuteşte de explicaţii. 

Nu vârsta ne desparte pe unii dintre noi, ci obsesia privind statutul profesional şi social. Să fim deschişi în privinţa asta: oamenii care au o oarecare poziţie aici nu prea se întind la discuţii cu cei aflaţi la început de drum, cei care încă nu au nume, fapt ce mi-a fost semnalat chiar de către unii prieteni de-ai mei care mai vizitează România din când în când.

Legat de acest aspect, am să vă dau un exemplu care poate vi se va părea banal, dar care mie, unuia, mi se pare foarte relevant: recent, am fost la Cluj la un festival împreună cu un grup de critici. Trenul a avut întârziere două ore, iar voluntarii, studenţi la teatru care se ocupau de transportul şi cazarea noastră, ne-au aşteptat în gară îngheţaţi de frig încă de la ora 5 dimineaţa. După ce am fost conduşi la hotel, n-am auzit pe niciunul dintre aceşti invitaţi adresându-le vreun cuvânt de mulţumire acestor studenţi. Şi ştiţi de ce? Nu din lipsă de politeţe, ci pentru că aceşti tineri nu există, sunt invizibili, nu au statut. În astfel de situaţii, voluntarilor nu li se spune decât: „şi Shakespeare a început de jos.”

N-aş vrea să fiu înţeles greşit. Eu nu am pretins că am fost dintotdeauna un mare apărător al teatrului independent. De aceea, am ţinut să precizez că au fost alţii (Miruna Runcan, Iulia Popovici, Alina Nelega ş.a.) care au acordat mai multă atenţie acestui fenomen. E adevărat că am văzut multe spectacole în aceşti ani, dar nu am fost mereu pe baricade. Ba chiar, în unele situaţii, n-am fost îndeajuns de receptiv faţă de ce se întâmpla în teatrul românesc pentru că visam doar la teatrul din Vest, voiam să văd doar Ostermeier şi Ivo van Hove. Se întâmplă ca acum să am o altă părere.

Nu toţi am funcţionat în gaşcă

Ce încerc să  vă spun, de fapt, e că nu toţi am funcţionat în gaşcă în tot acest timp.

V-am zis asta şi ultima dată când ne-am întâlnit în Bucureşti: nu ne mai trataţi de parcă am fi membrii unei secte. Aveţi senzaţia cumva că, înainte de a scrie un articol, mă întâlnesc cu Oana Stoica şi cu Cristina Modreanu şi hotărâm în cadrul unui ritual secret (urmat eventual de un hăhăit malefic) să atacăm în stânga şi în dreapta?! Nu, domnule Morariu, sunt lucruri care se văd cu ochiul liber şi se nimereşte ca unii dintre noi să aibă viziuni comune.  Sunt critici care încearcă să observe mutaţii şi transformări, iar dumneavoastră interpretaţi aceste comentarii ca fiind atacuri la persoană. Confundaţi adevărul cu ofensa. În ceea ce mă priveşte, vă asigur că nu am nici un fel de poliţă de plătit (ah, urăsc expresia asta) şi că nu sunt omul nimănui. Mai spuneţi că scriem astfel de articole pentru a câştiga capital de imagine. Mă faceţi să râd. Cu ce scop? Ca să mai primesc încă 50 de lei pentru un articol?! Nu ştiu dacă aţi observat, dar trăim vremuri tulburi, lumea se transformă sub ochii noştrii şi nu prea mai e timp de pierdut cu poziţii ambigue şi neutre. O soluţie ar fi să spunem lucrurilor pe nume.

Nu e vorba doar despre sex, drugs, and rock 'n' roll

Îmi reproşaţi că nu am fost în ţară în ultima vreme şi că nu am voie să mă pronunţ. Nu ţin morţiş să vă dau un raport legat de drumurile mele în aceşti doi ani, dar ce vă pot spune e că, de când m-am întors, am încercat să merg la cât mai multe festivaluri tocmai pentru că simţeam nevoia să recuperez. Chiar dumneavoastră aţi fost surprins să mă vedeţi pe holurile unor teatre din Cluj şi Bucureşti în ultima vreme. Şi chiar dacă nu am văzut toate spectacolele, am depus eforturi să înţeleg şi am fost surprins în mod plăcut să găsesc o atmosferă diferită în teatrul românesc, o energie creatoare impresionantă şi un mai mare interes faţă de dimensiunea socială a teatrului. Mizele sunt mai serioase acum, nu e vorba doar despre sex, drugs, and rock 'n' roll. Mai mult decât orice „listă de spectacole competitive din punct de vedere estetic” (aşa cum le numiţi dumneavoastră), mult mai important mi se pare acest climat efervescent care merită a fi exploatat. Şi nu de dragul teatrului independent, ci a teatrului în general.

A venit vremea să ne ascultăm unii pe alţii

În situaţia în care ne aflăm acum, aerul de specialist blazat pare uşor anacronic. În loc să pretindă că se află mereu în inspecţie tehnică (cu şublerul în mână verficând dacă au fost îndeplinite toate criteriile de producţie), criticii ar trebui să-şi ia în serios şi rolul lor de curatori. Şi ţin să vă readuc aminte semnificaţia, în limba latină, a cuvântului curare: a avea grijă, a trata şi a vindeca. A venit vremea să ne ascultăm unii pe alţii, dar haideţi să facem asta cu cărţile pe faţă şi într-o direcţie constructivă. Întâmplarea face că ultimele articole pe care le-am scris (inclusiv ultimul) se încheie pe un ton pozitiv şi idealist, motiv pentru care am fost ironizat. Cum se va întâmpla, probabil, şi după ce voi publica acest text.

În final, nu vă cer decât un singur lucru: încercaţi să vă detaşaţi pentru o clipă de acest orizont îngust care ne sufocă de atâţia ani de când tot vorbim despre jurii şi injurii, uitaţi de scheme şi strategii, şi gândiţi-vă, măcar pentru o secundă, la aceşti studenţi şi absolvenţi pe care nu-i mai vede nimeni, artişti care abia îşi plătesc chiriile şi care se încăpăţânează să facă teatru în condiţii mizere. Oameni care călătoresc sute de kilometri pentru a vedea spectacole de Purcărete, Afrim, Andrei Şerban şi Dabija şi care îi admiră atât pe Caragiale şi Ciulei, dar şi pe Lars Norén şi Romeo Castellucci.  Ei nu fac asta ca pe un hobby, lor le pasă de teatru, poate prea mult, cum ar spune cei de la GSP. Mai trist e că unii dintre ei au renunţat să mai spere că vor mai face teatru vreodată. Şi rămân, ca să citez un titlu al lui Aureliu Manea, la stadiul „spectacolelor imaginare”. Pe care visează să le facă cândva. Nu le întoarceţi spatele. Încă nu e prea târziu.

Cu consideraţie,

Ionuţ Sociu