Alţii, mai optimişti, ne spun că, dimpotrivă, comenzile merg strună şi viitorul e roz. Dac-ar fi să ne luăm după opulenta gară, o construcţie supersonică glăsuind despre megalomanie şi nu despre spirit gospodăresc câtă vreme nu doar călătorii, ci şi trenurile s-au împuţinat am zice că prosperitatea bate la uşă. Însă pe scările rulante ale uriaşei incinte şi pe culoarele nesfârşite de acces se târăsc blazaţi aceeaşi călători înfriguraţi care cum nu sunt dintre studenţii gratulaţi de guvern cu o gratuitate neproductivă, trebuie să scoată din buzunar cam prea mulţi gologani pentru o călătorie cu râmele CFR-ului care abia de fac 280 de km în 4 ore şi 20 minute.

Teatrul dramatic Fani Tardini din localitate e, aşadar, cu atât mai mult o rara avis de normalitate. Accesibil şi ospitalier, aici tot săracu' îşi permite un bilet şi se poate simţi om. Adică e luat partener al reprezentaţiei mai ales când aceasta i se adresează, mai explicit sau nu, cu întrebări despre viaţa şi problemele lui. Paradoxal, s-ar putea spune că recenta premieră la care am luat parte zilele trecute întruneşte aceste condiţii cu toată faţa ei poleită de spectacol de circ şi atmosfera stranie a unei veselii ce se deteriorează pe parcurs evoluând spre dramă.

E o poveste de demult reînviată de un autor scoţian atipic, Anthony Neilson (n. 1967), preocupat finalmente chiar de esenţa artei pe care o slujeşte - teatrul. Episodul istoric reinterpretat aici aparţine unui secol revolut, epoca victoriană, când un fălos impresar pe nume Edward Gant făcea furori cu reprezentaţiile sale în care misterul era exacerbat până la ezoterism. De ce-l aduce în actualitate (piesa e scrisă în 2002) autorul pe acest bizar vânzător de iluzii? Ei bine, tocmai pentru a-i contrazice încrederea în imaginaţie şi în capacitatea omului de a fi păcălit cu iluzii, cu născociri, cu osebire a acelui om bântuit de singurătate care-şi caută salvarea evadând din realitate. „Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant“, un titlu cu rezonanţe de realism magic ce ne trimite la romane sud-americane, e de fapt un enunţ capcană. Sensul său paradoxal devine presupus pe parcurs şi pe măsură ce spectatorul chemat să urmărească scornelile împinse la absurd din povestirile excentrice inventate începe să bănuiască o răsturnare de situaţie. Până la verdictul final al autorului rostit ca atare: nu ne mai vindeţi născociri! Cele trei povestiri alese să ne pună pe gânduri sunt tocmai asemenea născociri adesea gogonate, când caraghioase, când vesele, când melancolice sau de-a dreptul triste. Una ne spune păţania unei fete hidoase curtată pentru că scotea perle din bubele de pe faţă, alta e despre un îndrăgostit care cere ajutorul unui aşa zis fachir care-l maltratează primejduindu-i viaţa, în fine în ultima e provocată o tandră întâlnire dintre un ursuleţ-jucărie abandonat şi cel care-şi pierduse copilăria.

Cum reprezentaţia urma să fie ultima, impresarul îşi scoate la sfârşit masca în faţa trupei pe care o lasă acum pe drumuri pentru că nici el nu mai crede în iluziile spectacolelor pe care le inventa. Dar alege să moară odată cu ele.

Cum teatrul se întreabă de când s-a născut câtă realitate şi câtă iluzie încape în pătratul scenei, în făptura actorului, avem în piesa lui Anthony Neilson o nouă punere în discuţie a dilemelor fondatoare ale acestei arte.

Tânărul regizor Dragoş Alexandru Muşoiu, care ne-a obişnuit cu opţiunile lui repertoriale subtile, cu căutările privind adevărurile teatrului care merg de la spectacole, precum acela de la Craiova (Elefantul din cameră), la abordări de tip documentar (Vezi M.I.S.A de la Cluj), adaugă realizărilor sale meritorii de până acum încă un spectacol remarcabil. Nu doar prin idei, ci şi mai ales prin teatralitatea intrinsecă pe care o emană această reprezentaţie care apelează la elemente din estetica circului sau a cabaretului noir adaptate coerent subiectului. În scenografia, în acelaşi timp simbolică şi realist-ilustrativă, semnată de Andreea Simona Negrilă, spectacolul se expandează în jerbe de artificii scenice caricaturizând iluzionismul căruia i se opune, ce-i drept, doar prin vorbe pledoaria pentru realitate a unuia dintre actorii trupei care se revoltă la sfârşit. Până una alta însă, pe altarul teatrului în această piesă se sacrifică murind pe propria-i mână doar impresarul circului.

Patru dintre cei mai meritoşi actori ai teatrului gălăţean dFuc greul acestui spectacol complex, jucând fiecare câte trei patru roluri, dovedind disponibilitate creatoare şi capacitate de a performa: Vlad Volf, ludic, cu un anumit tip de umor rece şi înclinaţii reflexive bine plasate, Oana Mogoş cu gingăşiile ei molatice, jucându-şi creativ fizicul supraponderal, Ionuţ Alexandru Moldoveanu - prezenţă agreabilă mizând mai cu seamă pe comicul burlesc şi, în fine, Cristian Gheorghe, un impresar-raisoneur cu valenţe de magician pe care actorul le mânuieşte dezinvolt şi ataşant.

La reuşita spectacolului o contribuţie însemnată are şi muzica lui Eugen Dan Drăgoi, care susţine în tonuri inspirate ideea singurătăţii din titlu. A oamenilor şi a actorilor.