O cercetare asupra scrierilor în limba română ale autorului Rinocerilor a întreprins şi academicianul Eugen Simion, fără a ajunge la rezultate cu mult diferite de cele ale lui Gelu Ionescu. Despre Ionesco în ţara tatălui  a scris o carte, care a provocat furia fiicei dramaturgului, Marta Petreu. În Ionesco, anti-lumea unui sceptic, Laura Pavel nu uita să vorbească despre dificultăţile de adaptare cărora a trebuit să le facă faţă viitorul mare dramaturg de îndată ce a ales să se stabilească definitiv în Franţa. Matei Călinescu a publicat în 2005 la Paris o excelentă carte, tradusă un an mai târziu şi în România, carte intitulată Eugène Ionesco: teme identitare şi existenţiale în care clarifica strălucit, după părerea mea, cum s-a produs, din punct de vedere literar, „marea trecere”. Dar, cu toate acestea, pe mai departe, vorbim, aşa după cum exact observa Octavian Saiu în volumul Ionescu/Ionesco, avem pe mai departe o dispută pe „Ionescu al nostru” şi „Ionesco al lor”. Dispută care a mers până acolo încât, la un moment dat, prima piesă a lui Ionescu, Cântăreaţa cheală, a devenit subiect de studiu într-un manual de literatură română, iar o traducere, prima completă, în limba română, a scrierilor ionesciene destinate scenei, traducere datorată lui Dan C. Mihăilescu, apărută la editura Univers, începea cu Englezeşte fără profesor. Lung prilej de vorbe şi de ipoteze.

În cartea mai sus pomenită, Matei Călinescu subliniază rolul „binomului” Englezeşte fără profesor- Cântăreaţa cheală în ceea ce exegetul numeşte „radicalizarea avangardistă”, dar şi în „despărţirea de România” a marelui dramaturg. Exegetul pune în evidenţă faptul că Englezeşte fără profesor însemna, în contextul literaturii române, „o scriere marginală, o ciudăţenie în spiritul paginilor lui Urmuz” în vreme ce Cântăreaţa cheală, în contextul literaturii franceze, reprezintă „o operă de o puternică originalitate, întărită de operele de puternică originalitate care i-au urmat, un început de serie şi, totodată, reînnoirea unei tradiţii comice care începe cu Alfred Jarry, dar dacă vrem, coboară până la Rabelais”.

Ionesco a fost şi a rămas toată viaţa lui un bilingv. Numai că nicăieri mai mult decât în această piesă de „tranziţie”, de interval („absurdul s-a născut în România!”, exclama Ion Vartic), bilingvismul ionescian nu se face mai clar auzit şi simţit, nu îşi pune mai puternic amprenta ca în Cântăreaţa cheală. El se manifestă decisiv în modalitatea de generare a propriei esenţe. Care nu e doar de factură situaţională, ci şi lexicală. Dacă nu cumva chiar preponderent lexicală. Fiind zămislit de incoerenţa logică a frazelor. De structurile lor fals, căutat adversative. Această caracteristică se manifestă în  Cântăreaţa cheală mai abitir decât în alte părţi. Aici „anti-piesa” datorează enorm anti-limbajului. Aruncării hotărâte în aer a oricărui criteriu de coerenţă.

Iar cum regizorul Radu- Alexandru Nica şi-a propus să monteze un spectacol în care importante să nu fie ideologiile, de care, de altfel, Ionesco a fugit şi pe care le-a respins toată viaţa, era firesc ca el să mizeze mult pe text şi pe jocurile lexicale. L-am şi le-am ascultat cu luare aminte, poate mai atent ca de obicei, cu ocazia reprezentaţiei la care am asistat la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, având astfel şansa de a constata cât contează proverbele, zicerile cu iz dadaist marcate de fracturile de logică în limbaj şi cum pot fi ele exploatate în spectacol. Spectacol care este, aşa cum mărturiseşte, într-un text publicat în caietul program, regizorul, o încercare de valorificare nu a unui absurd copleşitor, de factură metafizică, ci, dimpotrivă, o tentativă de „mutare a balanţei” spre un „umor mai subtil şi spre o aşa-zisă normalizare a absurdului”.

Vedem, aşadar, interiorul cum nu se poate mai englezesc din casa domnului şi a doamnei Smith. Marcat, în stil kitsch căutat, de scenograful Adrian Damian, printr-un bestiar ce face trimitere la coloniile britanice de odinioară, cel mai evident fiind un uriaş cap de elefant roşu. La final, familiile Smith şi Martin ca şi menajera de altfel, vor avea de înfruntat o ploaie la rându-i cum nu se poate mai englezească.

 În mijlocul odăii, Adrian Damian a imaginat un al doilea spaţiu, gândit ca un fel subtil de mise en abyme, dominat de un rinocer roşu şi el. Inteligentă trimitere  culturală, de data aceasta, la chiar seria la care făcea referire Matei Călinescu. Serie având ca text de început Cântăreaţa cheală şi ca text ce i-a asigurat maximă celebritate dramaturgului, Rinocerii. Menajera Mary, agitată, poate prea agitată, hiper-activă, dar nu din pricina interpretei ei, Ada Lupu, ci ca urmare a unei supra-măsuri indicate de regizor, rosteşte didascaliile de început, insistând, cum altfel?, pe adjectivul relaţional englezesc.

Pe neaşteptate, ca dintr-o cutie de păpuşi (fascinaţia lui Ionesco pentru păpuşi, pentru marionete şi pentru genul de teatru cărora acestea le sunt instrumente fundamentale este arhicunoscută) ţâşneşte doamna Smith, excelent interpretată de Tatiana Ionesi. Alături, întins, inert, precum Willie din O, ce zile frumoase!, piesa lui Beckett, vom vedea ceva mai încolo că si supraponderal şi cu enervări de nimic anunţate şi pe neaşteptate încheiate, se află domnul Smith. Interpretat de Emil Coşeru. Cei doi aşteaptă, fără să spună, în pofida logoreei, de fapt chiar fără să ştie, cuplul-replică. Cel al soţilor Martin. De data aceasta cu soţul slab- bun interpretul acestuia, Horia Veriveş, în pofida unor probleme de rostire a consoanelor alveo-palatale şi a vocalelor exagerat deschise- şi soţia obeză. O interpretează Petronela Grigorescu. În vreme ce Mary funcţionează asemenea unui parazit, Pompierul, jucat destul de crispat, mai ales în momentul cu repetiţie Guturaiul, de Dumitru Năstruşnicu, e contra-ponderea de divertisment. Asta după ce recunoaşterea cu puternice accente de amuşinare sexuală, dintre doamna şi domnul Martin, s-a consumat.

Normal, nici de data aceasta nu vedem nici urmă de cântăreaţa cheală. Vedem, în schimb, uşoare supraîncărcări de gesturi, de mişcări, de acţiuni extra-text. Cântecul lui Mary la furtunul de pompieri, de pildă, mi se pare fără rost. Aş mai putea da şi alte exemple. Important e că ele lasă totuşi spaţiu suficient de manifestare tipului de absurd mai calm, mai puţin apăsător, „normalizării absurdului” la care aspiră regizorul.  E ceea ce contează cu adevărat.  

Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi- CÂNTĂREAŢA CHEALĂ de Eugène Ionesco; Traducerea: Vlad Russo şi Vlad Zografi; Regia: Radu- Alexandru Nica; Scenografia: Adrian Damian; Mişcarea scenică: Florin Fieroiu; Muzica originală: Vlaicu Golcea; Light design: Lucian Moga; Cu: Emil Coşeru, Tatiana Ionesi, Horia Veriveş, Petronela Grigorescu, Ada Lupu, Dumitru Năstruşnicu; Data reprezentaţiei: 3 decembrie 2015