De ce este Năpasta un spectacol-eveniment? În primul rând, este pentru prima dată din 2005 încoace când are loc o schimbare la faţă a TNB-ului. În al doilea rând, Năpasta marchează un moment de cotitură în evoluţia lui Afrim. În al treilea rând, acest spectacol oferă o nouă perspectivă asupra textului lui Caragiale.

Poarta de corn şi poarta de fildeş

Schimbarea se simte odată ce intri în noul spaţiu al TNB-ului, Sala Media, şi apoi când dai cu ochii de decorul realizat de Vanda Sturdza. Deja uiţi că te afli în acelaşi teatru în care se joacă Cinci femei de tranziţie. Mesajul pe care îl transmite Teatrul Naţional e cât se poate de clar: “nu suntem chiar aşa old school cum ne credeaţi, vrem să vă arătăm că se poate şi la noi ca la Schaubühne”. Una peste alta, semnele sunt bune, cu condiţia ca acest spectacol să nu rămână un eveniment izolat, sau, şi mai rău, un accident în stagiunea actuală.

Schimbarea se va vedea cu adevărat atunci când toţi cei care au fost implicaţi în acest proiect, de la maşiniştii care au montat decorul, până la secretariatul literar şi directorat vor înţelege că Teatrul Naţional nu poate avea o faţă dublă a lui Janus şi că e nevoie de o strategie repertorială coerentă. Cu alte cuvinte, sper să nu ajungem să folosim intrarea din faţa teatrului pentru a vedea spectacole muzeale, iar intrarea din spate să fie rezervată pentru tururi organizate cu trenuleţul groazei. Sau cum ar spune Borges despre cele două porţi din Odiseea: “pe cea de fildeş ajung la oameni visele înşelătoare, iar pe cea de corn, visele adevărate sau profetice”.

Nu mă surprinde faptul că Afrim a făcut un spectacol la TNB, ce mă uimeşte e că a reuşit să facă asta şi să rămână liber. Mă temeam că în urma acestui proiect va deveni conformistul rebel adoptat definitiv de sistem. În realitate, e exact pe dos: Afrim a complicat lucrurile atât pentru TNB, cât şi pentru critici şi spectatori.

Să mă explic. Într-un important studiu despre receptare, Patrice Pavis vorbeşte despre două tipuri de meta-texte: cel al regizorului şi cel al spectatorului, două tipuri de lectură care rareori coincid şi care se află de obicei într-o relaţie dialectică. În acest caz, avem viziunea lui Afrim asupra Năpastei şi interpretarea tradiţionalistă a textului. Rezultatul acestei confruntări - bazată atât pe identificare, cât şi pe respingere - e spectacolul în sine, concretizarea scenică a meta-textului. Astfel, se poate spune că Năpasta nu aparţine doar regizorului, ci şi tuturor acelora care au reacţionat într-un fel sau altul (fie că vorbim despre reţelele de socializare sau bloguri) şi care au creat un cerc hermeneutic şi un orizont de interpretare cu multiple ramificaţii.

Conflicte identitare, fisuri şi unghiuri drepte

Lucrurile sunt complicate şi din punct de vedere al conflictului identitar. Aşa cum spune Florin Manolescu, principalele obiecţii care i s-au adus lui Caragiale la scurt timp după premiera piesei “s-au referit la lipsa de autenticitate românească şi ţărănească a personajelor”. Afrim sondează atent acest clivaj, de aici şi amestecul de motive româneşti cu elemente occidentale, care se suprapune peste melanjul dintre urban cu rural. Aceste semne pot fi uşor identificate în muzica extraordinară a Luizei Zan şi a lui Valentin Luca şi în costumele lui Cosmin Florea. De aceea, faptul că acest spectacol e produs de TNB e cu atât mai semnificativ. Un regizor mai puţin subtil ar fi impus în mod forţat o nouă direcţie stilistică, însă Afrim a optat pentru o tranziţie sinuoasă. Schimbarea pe care o propune se bazează pe un fel de distanţare ironică, şi nu pe o anulare brutală a tradiţiei TNB. Spre exemplu, în scena în care Ion (Marius Manole) stă în genunchi şi aude o voce tremurândă din off care-l strigă pe nume se simt ecouri din epoca Săraru (cei care au văzut Crimă pentru pământ ştiu despre ce vorbesc). La fel de relevantă e şi opţiunea regizorului pentru Marius Manole, un actor versatil care se lasă identificat atât cu acest tip de teatru tradiţionalist, cât şi cu zona teatrului independent, în care a fost la fel de activ.

N-am dat întâmplător exemplul teatrului Schaubühne atunci când aminteam de schimbarea la faţă a TNB-ului. Am auzit spunându-se despre decorul din Năpasta că “are ceva nemţesc”. E adevărat că poate fi comparat cu decorul din Hedda Gabler sau Demoni (ambele regizate de Ostermeier), şi asta pentru că reproduce în mod fidel un interior mic-burghez al zilelor noastre. Dar asemănarea nu e doar una la nivel formal. Un astfel de decor aseptic, închis ermetic şi dominat de unghiuri drepte, reflectă o lume previzbilă, stabilă şi confortabilă, dar care, în realitate, maschează o disoluţie lentă şi o fisurare treptată. E exact opusul a ceea ce face Alvis Hermanis, un regizor care preferă pereţii scorojiţi şi mobila putredă, spaţii scenografice în care procesul de dezintegrare e consumat încă de la prima scenă.

FOTO: Dani Ioniţă

Ritual şi entertainment. Şamanism şi extaz incantatoriu

Cred că mă hazardez când spun asta, dar Afrim pare a fi unul dintre acei artişti pe care demonii îl hăituiesc ziua, şi nu noaptea, şi poate de aceea, în Năpasta, totul e alb şi luminat puternic. În Năpasta lui Cristi Juncu (o producţie a Teatrului „Toma Caragiu" din Ploieşti), scena e cuprinsă de întuneric, e un Caragiale în chiaroscuro cu tuşe de spaghetti western. Astfel se explică de ce aici există o apropiere între spectatori şi actori, un intimism aproape sufocant, în timp ce la Afrim actorii merg pe un tip de joc ceva mai distant, ba chiar demonstrativ pe alocuri. Există o scenă în spectacolul de la TNB în care Dragomir (Mihai Călin) sare brusc în picioare şi, timp de câteva secunde, pare un fel de moderator al unui scandal familial. Crina Semciuc (excelentă în rolul Ancăi) şi Marius Manole se pliază foarte bine pe structura ritualică a spectacolului, şi când spun asta, mă gândesc în primul rând la legătura dintre ritual şi entertainment (o temă pe care Richard Schechner a readus-o în prim-plan şi care îşi are rădăcini foarte vechi). Problema e că unii regizori se feresc să amestece cele două planuri pentru că, vezi Doamne, ei fac artă înaltă şi nu-şi mânjesc mâinile cu vulgarităţi. Afrim e unul dintre puţinii regizori de la noi care explorează această zonă, a făcut-o recent şi în Visul unei nopţi de vară, spectacol în care dansul este însoţit de masca tradiţională românească. În Visul, acţiunea are loc într-un club de noapte numit Forest, o expresie scenică cât se poate de potrivită pentru ilustrarea ideii de ritual ca entertainment.

La fel ca în Visul, în Năpasta petrecerea/party-ul devine ritual, descătuşare de energii htonice, amestec de tandreţe şi agresivitate, extaz incantatoriu şi proces de depersonalizare. Această tehnică a extazului (care e, printre altele, o metodă folosită în diferite şcoli de teatru) e pilonul de susţinere al scenei în care Ion îşi face apariţia la petrecere: începe cu imaginea unui joint care pluteşte în aer într-un moment de magie (instantaneu care aminteşte de filmul lui Christopher Boe, Reconstruction), continuă cu scena în care Ion fumează ţigara sub privirile celorlalţi, şi sfârşeşte cu o scenă foarte intensă de dans popular. Avem aici toate etapele specifice unui proces de vindecare şamanic.

Tot sub o formă de show-ritual e construită şi ultimă scenă, gândită ca un fel de prezentare de modă. O scenă care reuşeşte să capteze ceva din angoasa sfârşitului de an 2012: anul lui Fifty Shades of Grey şi al (sub)culturii BDSM (domination and submission, sadism and masochism), un an al misticismelor de tot felul şi al teoriilor apocaliptice. Cei care l-au criticat pe Caragiale pe motiv că această piesă e dezlânată şi că nu are conflict şi structură (bănuiesc că acelaşi lucru l-ar fi spus şi despre Woyzeck) s-au ferit să identifice tocmai acele pulsiuni erotico-religioase care mocnesc în spatele fiecărei replici. Dar nu e o ironie faptul că cel care a pătruns cu adevărat în măruntaiele piesei lui Caragiale a fost tocmai Afrim, un regizor care a fost acuzat mereu că “îşi bate joc de texte”?!