Muzică, dragoste, genealogie

Ce-avem noi aici? Cîteva afişe vechi. Şi o posibilă poveste. A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Pe cînd făcea plopul mere şi răchita micşunele; pe cînd se luau de gît lupii cu mieii şi se sărutau, înfrăţindu-se. Pe cînd se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de oca de fer la un picior şi s-arunca în slava cerului, de ne aducea poveşti. Cică era...

Actul I:

La 11 august 1910, undeva, pe firmamentul muzical al unei oraşel de provincie, Sulina, apare D-şoara Aglaia Ionescu, „Absolventa Conservatorului din Berlin”, care, cu „începutul pe la 9 ore sara”, susţine un „Concert de piano şi canto”. Scurtă prezentare.

Cade cortina.

Actul II:                                    

Mai trece timp şi, într-o marţi de 5 aprilie 1921, pe la „ora 9 seara”, nu oriunde ci chiar la Palatul Ateneului, inexplicabil, tenorul liric D. Mihăilescu-Toscani oferă un „Concert de adio”. Să fie treaba asta ca o reacţie, în urma unei încercări eşuate de a o cuceri pe domnişoara Aglaia? Să fie oare vorba despre o încheiere a carierei muzicale? Sau numai o plecare din ţară? Aplauze anemice, lacrimi, batiste, evantaie, săruri

Cade cortina.

Actul III:

După puţine luni, în 1922, domnişoara Aglaia Ionescu dispare, iar locul ei este luat de o respectabilă „Artista de la Opera din Berlin”, Aglaia Ionescu-Mansfeld, contra-altistă. Pare a fi clar de ce, mai an, un anume tenor liric şi-a încheiat cariera şi a plecat spre alte zări. Da, cauza este chiar domnul Mansfeld în persoană. Cu tot cu farmecul său. Ori poate castelul. Dinspre partea femeiască, vii aplauze. Domnii, rămîn în expectativă. De undeva de pe la strapontine, cîţiva studenţi idealişti, intraţi cu bilete de favoare, răspund în cor cu „Huo!”. La balcon sărăcimea îi susţine anemic. Pe scenă ajung şi cîteva roşii.

Cortina cade repede.

Actul IV:

Farmecul domnului Mansfeld pare a fi pălit rapid, familia era scăpătată şi castelul, de fapt o ruină, sau poate o anume inimă, sfîşiată de regrete, nu a putut merge mai departe, aşa încît într-o sîmbătă de 19 aprilie 1924, la „ora 9 seara precis”, o regăsim pe (de data asta D-na) Aglaia Ionescu. Şi-atît. La Piano. Nimic despre domnul cu farmecul, nimic despre domnul cu concertul de adio. Reţeaua mobilă nu funcţiona, Facebook-ul era pe drum, bunicii lui Zuckenberg deja se născuseră, iar poşta funcţiona după capriciile lui Birlic, Tudor Muşatescu ştie mai bine.

Cortina.

Actul V:

Anii au trecut, capriciile fiecăruia, cu tot cu pornirile tinereţilor au rămas în urmă, şi, tot pe la 9 seara, de data asta nu şi „precis”, societatea era deja mai educată, nu mai era nevoie de specificat nimic în plus, acum într-o sîmbătă 12 mai 1928, un prim Tenor de Operă se întîlneşte pe acelaşi afiş şi pe aceeaşi scenă cu o „Diplomată a Conservatorului din Berlin” şi „profesoară la Conservatorul din Bucureşti”. Este vorba chiar despre doamna D-na Aglae Ionescu şi despre D. Mihăilescu-Toscani, care închină spectatorilor prezenţi şi doamnei de la piano „10 compoziţii originale, dintre cari 6 prima audiţiune”. De reţinut „Strop de bucurie”, „Iar dacă vii şi tu”, „La căsuţa văruită”. Poate că iertînd, dar nu şi uitînd, din partea domnului, şi „Calul dracului”. Pentru că „Pe sub amurgu-ntristător/ Curg vălmăşaguri de suspine/ Şi-n marea noapte care vine/ Duioase pleacă fruntea lor...”  (Rondelul Rozelor- Al Macedonski). Şi noaptea spre duminica de 13 mai vine... Aplauze.

Cade cortina.

Actul VI:

Lucrurile au intrat pe un făgaş normal tîrziu, prin 1936. Mai exact într-o duminică pe la 6 p.m., se însera şi atunci devreme prin luna lui Undrea. 20 Decembrie. Personalitatea profesorului Nicolae Iorga se cerea a fi onorată, la pian ia loc D-na prof. Aglaia Mihăilescu, devenită  pentru eternitate, Toscani, iar undeva „la grămadă”, apare şi „Mihăilescu-Toscani”, cîndva „Prim Tenor la Operă”. Mărire şi decadenţă. În beneficiul Mănăstirei Surpatele-Vâlcea. Aplauze şi urale.

Cortina.

And they lived happily ever after, adică au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Şi-or mai trăi şi azi..., măcar prin memoria unor rarisime afişe de concert.

Iar eu am încălecat pe-o şa şi am zis povestea aşa.

*

Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultima carte apărută este „Ce mult te-am iubit!”, Editura Libris Editorial, 2018.

Citiţi şi:

- Cronica unei cărţi în curs de apariţie
- De Sîn' Andrei
- Poveste de dragoste