Mulţumesc, Mircea Albulescu!

Cat de minunat sa fii si ce apropiere extraordinara de oameni sa ai sa lasi asa de mult cuiva cu care abia daca ai stat de vorba cateva minute?

Sunt oameni care trec prin viata ta o vreme si lasa in urma invataturi, bune sau rele, amintiri asemenea, iti dau ce ai nevoie sau iti iau ceva, iti sunt simple cunostinte, colegi, companie sau suflete nedespartite. Putini sunt cei care nu lasa nimic prin trecerea lor. Doar daca nu cauti, nu gasesti.

Mircea Albulescu a trecut pe la mine prin viata de doua ori direct si fata in fata. Am vorbit pret de niste minute de fiecare data. Si tot de fiecare data mi-a lasat cadou din sfere navazute ale intelepciunii sale vorbe care m-au pus pe ganduri sau poate m-au marcat si mai ales care mi-au influentat intreaga viata.

Prima mea intalnire cu marele Mircea Albulescu a fost la 18 ani, eram proaspat venita in Bucuresti la facultate si intrata in Tvr. Totul era impresionant, orice vedeta era pentru mine atunci "dumnezeu". 

Intr-o dupa-amiaza l-am avut invitat pe Mircea Albulescu, care tocmai isi lansase un volum de poezii. Mi-am dorit sa recit una dintre ele in emisiune si l-am rugat in culise sa imi acorde aceasta onoare. Doar ca - impresionata de personalitatea sa - in loc sa spun "as vrea sa recit o poezie de-a dvs" - am spus "as vrea sa.... sarut o poezie de-a dumneavostra". Mi-am dat seama de gafa, m-am speriat, m-am fastacit... A inceput sa rada, m-a mangaiat pe cap si mi-a spus "draga mea, poti sa faci orice vrei tu". Sigur ca am trecut peste emotiile coplesitoare si rusinea a ceea ce am spus, am recitat in direct poezia si i-am luat interviul pentru care era la noi. 

Mai mult decat atat, imi amintesc cum ne-a marturisit atunci ca actoria a fost cea care l-a ales pe el si nu invers. Mircea Albulescu nu si-a dorit de fapt sa se faca actor. Asa cum imi amintesc din acel interviu, mi-a spus atunci cum s-a intamplat sa-l aleaga ea pe el. M-a uimit cumva. Cum asa? El, atat de mare, cu asa o cariera lunga si asa un renume? Drept urmare, ani de zile mi-a ramas gandul la ceea ce mi-a spus. 

Apoi, am facut legatura mereu cu viata mea. Am fugit de stiri, si de doua ori in viata stirile m-au obligat/ajutat sa intru in televiziune. Am fugit de modulul pedagogic de la "Facultatea de limbi straine" pe care am facut-o inaintea Actoriei, si tot de doua ori destinul m-a obligat sa merg pe drumul acesta al pedagogiei sau andragogiei. Am ajuns fara sa-mi dau seama formator sau sa predau copiilor si adultilor actorie si arta vorbirii, sa vorbesc oamenilor despre experienta mea pur si simplu. Si mereu imi amintesc de Mircea Albulescu.

L-am reintalnit la premiera filmului "Doar cu buletinul la Paris" de anul trecut, dupa 16 ani de la Trupa DP2. Evident, nici dupa atat timp personalitatea sa nu a incetat sa ma intimideze, iar reactia de caprioara a fost pe loc constientizata(de posesoarea ei:) si marturisita verbal. Iar Domnia-sa, la fel de impaciuitor ca acum multi ani, mi-a raspuns: "draga mea, bucura-te de fiecare clipa a tineretii si, daca simti sa fii caprioara, fii!"

Si chiar asa, mi-am spus mai apoi, de ce sa nu fiu caprioara daca asta sunt eu cateodata si asa ma simt bine sau ma apar eu uneori? Nu e nimeni obligat nici sa ma placa, nici sa ma voteze pentru premiul Nobel.

Am inteles abia acum un an, marturisesc, ca a fi femeie, in primul rand femeie, foarte serioasa si mana forte sau emotiva intr-o masura si chiar cocheta intr-o alta mai mare masura uneori, desteapta in multe feluri, dar si naiva in altele nu este deloc ceva de care sa imi fie rusine! Un om ca el m-a facut sa inteleg si acum 16 ani, si acum un an ca a te asuma ca o personalitate complexa si (in)completa (intelegeti cum vreti asta), dar mai ales a te bucura de tine si de orice clipa a vietii la justa valoare si in acord cu contextul, varsta, valoarea reala a ta, a oamenilor din jurul tau mai vechi sau mai noi si a lucrurilor inseamna mai mult si decat a fi cel mai bogat om de pe pamant sau cel mai iubit sau cel mai...orice...

Mircea Albulescu a trecut de doua ori prin viata mea direct si fata in fata, dar mi-a lasat un munte de invataturi despre mine, despre viata, despre bucuria de sine. De unde, oare, ma cunostea?  Sper sa-i fie bine acolo unde este.

Multumesc!