Am reluat cronicile timpului de la momentul lansării mondiale a piesei şi m-am oprit la interpretările lui Michael Billington din The Guardian care a lansat atunci câteva teme emanate din fondul filozofic al problemei pusă în această piesă. O piesă care nu este despre un caz medical cum am putea crede (o nevăzătoare care-şi recapătă parţial vederea după câteva decenii de orbire) ci despre relaţia dintre vedere şi înţelegere, despre sensul profund al exilului interior în faţa vacarmului unui exterior tot mai agresiv. Un mesaj anacronic am putea spune într-o lume în care socializarea şi social- media sunt cuvinte la ordinea zilei. Dar care ascunde în fond o criză a comunicării evidentă, resimţită disperat de însinguraţii din faţa calculatoarelor.

Personajele din Molly Sweeney, trei la număr, sunt şi ele nişte monade, nişte singurătăţi doar aparent interdependente. Confesiunea prelungită la care asistăm e primul indiciu. Ei vorbesc unul despre altul dar niciodată unul cu altul ceea trădează o maximă vulnerabilitate a comunicării şi un egoism involuntar. Doctorul care o tratează pe Molly face din caz o ambiţie profesională, un mod de a se salva din plasa unor frustrări insurmontabile (invidia colegilor, trădările soţiei). Soţul ei e un autodidact stupid amator de experienţe excentrice între care se plasează şi căsătoria cu nevăzătoarea pentru care sacrifică (!!) o călătorie în Etiopia îndelung visată. Molly cu ingenuitatea sentimentelor ei bazate pe o altfel de percepţie a lumii exterioare acceptă cu seninătate drumul spre lumina vederii pe care i-l pregătesc profesionist cei doi. Aşa încât din veselia ei tandru înlăcrimată (şi spun asta pe baza imaginii de excepţie transmisă de Mihaela Trofimov, admirabila interpretă a rolului) Molly plonjează după eforturile unui tratament îndelungat în lumea reală, agresivă, insuportabilă, de care orbirea o ferise, şi care o înebuneşte la propriu. Din sanatoriul în care ajunge să trăiască cu acea vedere parţială pe care i-o redă triumfător doctorul Rice, Molly nu poate să mai înţeleagă cât rău i-au făcut protectorii ei egoişti care trec acum cazul probabil, la succese. Nostalgia exilului interior de care vorbea Billington e o concluzie care ne revine însă nouă cei care privind-o acum pe Molly realizăm cât de fericită era când învăţa să deosebească florile după miros şi pipăit în grădina copilăriei.

Nu e o surpriză că Andreea şi Andrei Grossu, patronii reali şi spirituali ai prestigiosului Unteatru, s-au oprit la acest titlu, adăugându-l altora de pe afişul bogat în nume prestigioase al acestei scene. Nu e o surpriză nici faptul că regizoare este Sânziana Stoican care ne-a obişnuit cu alegerile ei sensibile, aplecată fiind asupra temelor care nuanţează psihologia personajelor şi a relaţiilor. În plus şi unii şi alţii dovedesc curaj atacând acest text atât de dificil de comunicat şi înţeles. Pe de o parte alcătuită fiind din trei monoloage care nu se intersectează între ele nici la nivelul vorbelor şi nici la acela al actiunii piesa pare lineară şi e nevoie de multă subtilitate pentru a-i găsi şi reda dinamismul interior. Spectacolul reuşeşte acest lucru mai cu seamă datorită celor trei interpreţi, Constantin Cojocaru, Liviu Pintileasa şi mai ales Mihaela Trofimov, care cum spuneam, pipăie corzile intime ale personajului cu o sensibilitate aproape maladivă. Trăirile ei voluptoase transmise cu mijloace atât de simple (timp de două ore ea ne vorbeşte de pe scaunul pe care se aşează la început) trec prin expresia mătuită a unor ochi umezi, a glasului modulat în infinite nuanţe şi mai ales printr-o stare de jubilaţie nervoasă dar îngerească la care e greu să nu vibrezi.

Mihaela Trofimov confirmă cu acest rol nu doar talentul nativ, remarcat în atâtea roluri jucate la Bucureşti şi Brăila, dar şi profesionalismul impecabil la care a ajuns cultivându-şi mijloacele de expresie (să-i priviţi jocul mâinilor, de pildă). Actriţa preia cu abilitate spre final şi dificila sarcină de a transla odată cu spectacolul într-un plan metaforic în momentul când regizoarea şi scenograful Valentin Vârlan o trimit la panoul din fundal pe care încep să curgă culorile pe care cu mâinile ei Molly le amestecă într-o imagine abstractă de univers haotic, rece, brutal colorat, care-i e străin. Liviu Pintileasa în rolul pragmaticului pozitivist Frank - soţul joacă matematic exact starea de exuberanţă perpetuă a celui care tresare exaltat la lucrurile ciudate între care e inclus şi cazul Molly. Cu economie de mişcare dar cu un joc al ochilor şi glasului foarte sugestiv Liviu Pintileasa se dovedeşte stăpân pe destinul acestui personaj aparent antipatic, dar şi al său ca actor din ce în ce mai convingător afirmat pe scenele teatrelor unde joacă (Bucureşti, Târgovişte, Brăila). Cât despre Constantin Cojocaru, acest incredibil cameleon al teatrului românesc, el adaugă paletei bogate şi variate de roluri (cu două seri înainte îl aplaudasem într-o apariţie gogoliană fantastică) încă unul, cu la fel de multe capcane pe care talentul şi experienţa lui le escaladează voios. Dr. Rice din piesa lui Brian Friel nu e nici antipatic nici simpatic pentru că actorul combină excelent în înţelegerea personajului vanitatea cu bunele intenţii, egoismul cu un anume altruism obligatoriu profesiei. Specialist în roluri... speciale, cum special e şi zăcământul din care-şi hrăneşte creaţiile, Ţâcă nu greşeşete niciodată. În plus rigoarea rostirii, maxima concentrare de care e capabil se transmit ca o undă benefică tuturor celor cu care se întâlneşte într-o distribuţie,echipei, motiv pentru care prezenţa lui Constantin Cojocaru pe orice afiş e o garanţie de succes.