Mitul şi realitatea

La Teatrul Mic se joacă de ceva vreme într-o formulă familială cunoscuta comedie „Profesiunea Doamnei Warren“ a şi mai cunoscutului dramaturg englez de secol 19, G.B. Shaw.

Locomotiva spectacolului e Maia Morgenstern, montarea e semnată de Claudiu Istodor fostul ei soţ şi tatăl lui Tudor Aaron Istodor, prezent şi el pe afiş în rolul unui personaj tandru şi abject cu care vedeta are scene directe, la fel cum are frumoase confruntări cu fiica ei Vivie ce nu-i aprobă modul necinstit de a câştiga banii, refuzând şi mâna unui tânăr de bani gata amator să-i toace averea. În rolul acesteia o putem vedea şi aplauda pe tânăra şi tot mai apreciata Ilinca Manolache, iar cuplul pe care-l face în spectacol cu o vedetă de talia Maiei Morgenstern e o performanţă. La umbra copacilor uriaşi plantele mici nu trăiesc, cam aşa spune un proverb, dar iată că mitul vedetei care mătură în jur tot ce mişcă are aici alte conotaţii. Din cauza Ilincăi Manolache, în primul rând, care-i ţine piept vedetei, cu aplomb şi personalitate, dar şi din aceea a cunoscutei actriţe care îi întinde o mână colegială cu generozitate şi iubire. Mai atentă am putea spune cu tânăra sa parteneră decât cu propriul ei fiu, Doamna Maia, care intră întotdeauna în scenă sigură pe succesul ei, nu-i obturează vizibilitatea Ilincăi Manolache, aceasta simţindu-se parcă nu doar provocată ci şi ocrotită de colega ei celebră de distribuţie. E un lucru frumos când îl putem observa că se petrece între generaţii, între artişti şi asta ţine de calitatea umană în primul rând a protagoniştilor. Mai ţine ce-i drept şi de valoare, fiindcă în acest caz, de pildă, partenerele au substanţă valorică, consacrată într-un caz, pe cale de afirmare în cel de-al doilea.

Dar ce fac cele două actriţe în acest spectacol, ca să merite interesul nostru? Cum montarea mizează pe angajarea interpreţilor, primul lucru de observat este plăcerea cu care ele se dedică partiturilor, scenei, cu aceeaşi devoţiune şi înalt profesionalism, câştigându-ne convingerea că piesa merită şi azi atenţia noastră pentru modul inteligent şi discret prin care Shaw a ştiut să fie moralist.

Doamna Warren maschează graţios meseria ei murdară şi afacerile cu prostituţia, iar tupeul de doamnă din înalta societate, parvenită, îi şade bine Maiei Morgenstern, iar fiica ei Vivie, alias Ilinca Manolache, stăpână pe forţa intelectuală şi morală surprinzătoare a personajului afişează apetenţa pentru un mod independent, cinstit de a trăi, fumându-i în nas sau neglijându-i prezenţa. Glasul puternic al acestei tinere actriţe de o intensitate dramatică invers proportională cu fragilitatea fizică a făpturii, ca şi ţinuta semeaţă contribuie la dinamismul reprezentaţiei şi la tonusul ei pozitiv. Deşi previzibilă şi oarecum naivă, povestea scrisă acum două secole de un maestru al teatrului burghez cu orientări de stânga, are, datorită interpretelor, un aer natural, trecând rampa. (Scena de intimitate în familie când cele două, fiică şi mamă, comunică într-adevăr e poate cea mai bună). Nici Tudor Aaron Istodor nu e în afara tonalităţii spectacolului, actorul fiind din ce în ce mai stăpân pe sine şi pe atuurile lui, respectiv fizicul plăcut şi o anume lejeritate în mişcare.

Într-o seară oarecare a săptămânii, în sala plină ochi a Teatrului Mic din Sărindar, mi-am amintit că la acel teatru încă sunt actori buni care odinioară îi făceau fala, şi Sorin Medeleni (acum într-un rol colorat de comedie) şi Ion Lupu, cu glasul său baritonal şi ţinuta de lord englez, şi Mihai Dinvale care patinează pe defectele unui Sir corupt, cu abilitate şi detaşare. Maia Morgenstern părea şi ea de-a casei, înnobilând afişul cu aura vedetei care este, ovaţionată fiind la sfârşit. Aici mitul a învins realitatea în ciuda faptului că duelul scenic al celor două actriţe a fost egal la scor. Dar să dăm Cesarului ce-i al Cesarului şi să recunoaştem că în fond, gloria are istorie, se construieşte în timp, un timp care pentru Maia însemnă şirul unor succese anterioare răsunătoare la noi şi în lume, iar pentru Ilinca, faptul de-a fi a pornit cu dreptul, în aplauzele unui public care a acceptat-o deja printre vedete.

Nu pierdem ocazia pentru a face aici şi un elogiu actorului cu A citându-l pe Michel de Ghelderode dintr-o carte recentă pe care i-o dedică Anca Măniuţiu. Zice dramaturgul inovator belgian: „Frumuseţea actului teatral depinde într-o măsură copleşitoare de actor, de incandescenţa, forţa hipnotică, acaparatoare a acestuia şi de violenţa jocului său. Actorii sunt îngerii infernului nostru social, unde frumuseţea trebuie smulsă precum pielea celui jupuit de viu, dacă vrem ca ea să strige şi să ne facă să strigăm – Frumuseţe!“ (Avangardă şi carnavalesc în teatrului lui Michel de Ghelderode, Casa cărţii de ştiinţă, Cluj 2012).