Pe scenă ea se compune din două tablouri. Unul, o scenă de gen între doi soţi care pozează în oameni de lume, dar se caftesc neaoş în culise, şi altul ce s-ar putea numi lamentaţiile bonei filipineze, ce se reţine, mai ales fiindcă monologul îi revine redutabilei Ofelia Popii care-i dă greutate şi savoare.

Ce ne spune ea, mai făcându-ne cu ochiul, mai revoltându-se cu timiditate, că România n-are o lege a bonelor filipineze - n-are nici de murături, zicea nenea Iancu – care n-au unde a se plânge de toate câte le îndură de la mitocanii de români care vor plozi şterşi la fund pe englezeşte, dar n-au habar de drepturile omului.

Ca atare, mergând stângaci pe tocurile impozante, bona Ofelia sfârşeşte  încurcată în steagul tricolor, pe care actriţa îl trage de la podul scenei, în drumul ei spre culise, după indicaţiile regizoarei. Alt modul al spectacolului  plesneşte direct în breaslă, a oamenilor de teatru deci. Pe scenă e adus sicriul în care se află pentru ceremonia de rigoare  monstrul sacru ironizat.

Adunarea ilustrează evident galeria cunoscută a ipocriţilor şi a encomioanelor, a cioclilor de ocazie şi a profitorilor ( printre ei şi un popă şi o aluzie la Catedrala Mântuirii Neamului). Răposata însăşi e un exemplar cu biografia pătată cum altfel decât prin colaborarea cu securitatea . Pamfletul e însă jos. Autoarea nu are forţa de a depăşi nivelul de scheci revuistic, şi de a-l duce în tragicomedie. (Mă gândeam ce a făcut Nicolai Erdman dintr-o situaţie dramatică similară în Sinucigaşul, de pildă).

În consecinţă cu ce putem rămâne din această istorie? Poate că spectatorii aflaţi în sală se vor fi gândit că s-au bulucit şi ei la căpătâiul vreunui actor preferat, la înmormântarea vedetelor, în foaierele îndoliate cu aplauze la ieşire. Şi atunci ?! Mi-e şi frică să mă gândesc mai departe. În orice caz farsa pusă-n scenă la Teatrul Radu Stanca îmi pare a fi de prost gust . Ea tratează la grămadă  o practică, un obicei  poate uneori grotesc, dar pornit din intenţii nobile.

Personal, am simţit doar oarecare jenă faţă de tratamentul  la care-şi supune regizoarea-autor colegii. Actriţa din sicriu, Mariana Mihu, se descurcă în orice caz excelent. E convingătoare mai ales sub numele de cod Arcadina (culmea e că actriţa chiar a jucat personajul cehovian). Un act trei al spectacolului Solitaritate se întoarce, în fine, la dramele reale ale ultraliberalismului globalizat povestindu-ne cum un agent de vânzări robotizat îşi vinde  băncii unde lucrează aproapele (respectiv vecinul) la o licitaţie de binefacere. Momentul are adevăr şi prea puţină legătură cu restul spectacolului chiar şi în această formulă de fragmentarium, la modă. O altă licitaţie, cea de la începutul spectacolului, când actorii din trupă îşi adjudecă locurile din sală e însă cam trasă de păr.

În timp ce scriam aceaste rânduri  la televizor se transmitea un reportaj din Slovenia despre o celebră fabrică de pantofi acum în pragul falimentului. Şi mă gândesc că dacă fabrica asta cu problemele ei m-a interesat pe mine în România, poate că şi drama bonelor filipineze de pe Dâmboviţa va fi prizată la Avignon, unde urmează să se joace spectacolul în anul viitor. De ce nu şi a turnătoarei la Secu, înmormântată cu pompă. În final  mai am o dilemă. Jocul de cuvinte din titlu, solidaritate-solitaritate cred că l-am întâlnit în romanul Străinul de Camus. Mersault, eroul, parcă  scrie la un moment dat cu băţul pe nisip acest cuvânt tot schimbând litera D cu T. Dar acolo era vorba despre altceva , despre o obţiune filozofică.  Cum în finalul spectacolului de la Sibiu  instalaţia de neoane a lui Dragoş Buhagiar  se rabatează îngropând conţinutul scenic e clar că aici avem de-a face cu un drum închis. Stiţi, luminiţa de la capătul tunelului nu se mai vede, ne spune autoarea.