Misiunea

Teatrul NOTTARA din Bucureşti-FEMEI DE POST (YOM KIPPUR)

Inutil să insist prea mult în spaţiul acestei cronici asupra unei probleme pe care nu doar eu, ci şi alţii asemenea mie au mai deplâns-o. Aceea a precarităţii memoriei teatrale româneşti, a absenţei instrumentarului bibliografic de primă mână care să îi ofere oricărei persoane interesate rapid şi fără eforturi informaţii despre ce anume s-a jucat pe scenele româneşti.

Mă mulţumesc aşadar ca, bazându-mă pe informaţiile datorate extrem de utilului site regizor caut piesă, să notez că, din câte se pare, e pentru a treia oară că piesa Yom Kippur a actriţei şi scriitoarei israeliene Hanna Azolulay Hasfari ajunge pe o scenă românească. Aşa încât, după ce a fost jucată la Teatrul Evreiesc de Stat, în regia lui Alexandru Jitea, şi, câteva luni mai târziu, la Secţia română a Teatrului de Nord din Satu, într-o bună versiune scenică datorată regizorului Eugen Gyemant, Yom Kippur ajunge la Teatrul Nottara. Loc unde este jucată sub titlul marcat de o oarecare ambiguitate Femei de post. Mai aproape de adevăr şi mai puţin generator de ambiguităţi mi s-ar fi părut Femei în zile de post. În fine, nu voi face din aceasta un capăt de ţară, mai ales că nu în titlu se concentrează defectele montării. Care nu sunt nici ele foarte multe, nici extrem de grave şi nici imposibil de remediat nu sunt. Nu exclud ca o parte dintre ele să devină amintire pe măsură ce montarea se va roda, va prinde un plus de ritm, de palpit interior şi va primi feed- back-ul aşteptat din partea spectatorilor.

Important e că în spectacolul regizat de Andreea Vulpe în decorul surprinzător de complex, ţinând cont de dimensiunile Sălii Studio (Sala „George Constantin”), decor deopotrivă realist şi metaforic imaginat de Dan Titza, piesa îşi revalidează calităţile. De bună, de foarte bună piesă de cameră. Scrisă inteligent, cu umor, cu un amestec atent dozat de răsturnări de situaţie, cu un amestec încă şi mai izbutit de ironie, umor, maliţiozităţi feminine, drame şi tragedii încă şi mai feminine, etc, etc.

Modernă, contemporană, piesa Hannei Azoulay Hasfari respectă cu sfinţenie regulile unităţii de timp, de loc şi de acţiune. Patru femei, de diferite condiţii sociale şi materiale, patru surori între care pare să se fi rupt demult puntea oricărei comunicări, între care preponderente se arată a fi contradicţiile, multe cu origini în copilăria lor nu prea fericită, se reunesc de urgentă în preajma sărbătorii de Yom Kippur. Nu pentru că ar dori să se ierte una pe cealaltă, ci fiindcă au fost alertate de surprinzătoarea dispariţie a mamei. Motiv în virtutea căruia au fost chemate de urgenţă de cea mai mică dintre ele, Amira, studentă la Regie şi scenaristică de film. Singura care ştie adevărul şi care vrea să se slujească de neaşteptata decizie a mamei de a pleca în Maroc, acolo unde îi sunt originile, şi a împuşca astfel doi iepuri. Primul de natură strict pragmatică. Amira va filma tot ceea ce se întâmplă în casa părăsită de mamă şi se va salva astfel de la exmatriculare. Cel de-al doilea, de natură umană. Surorile se vor regăsi, vor vedea că adesea au supradimensionat conflictele dintre ele, că au făcut exces de imaginaţie, că Dracul nu e atât de negru şi că nici nu sunt atât de năpăstuite şi de nefericite precum par sau le place să se prezinte.

Piesa e făcută dintr-o acumulare sistematică de întâmplări, de evenimente, dar şi de vorbe. De foarte multe vorbe. Cred că Andreea Vulpe nu ar fi făcut tocmai rău dacă ar mai fi tăiat din vorbele respective, dacă ar mai fi concentrat întâmplările în aşa fel încât spectacolul să fie puţin mai suplu, mai strâns. Dacă nu ar fi durat mai mult de 90 de minute. Regizoarea ar fi făcut bine, de asemenea, dacă ar fi controlat ceva mai riguros tensiunea montării, dacă i-ar fi prevenit şi exclus căderile. Dacă ar fi vegheat ca montarea să dobândească o cadenţă un pic mai susţinută. Altminteri, distribuţia e foarte bună, interpretele luate individual de asemenea, relaţiile dintre personaje bine definite şi inteligent precizate. Merită pentru aceasta laude nu doar Andreea Vulpe, ci îndeosebi actriţele însele. E vorba despre Luminiţa Erga (o Malkă năpăstuită de profesie şi doar imaginar înşelată de un soţ altminteri băiat bun şi credincios), Crenguţa Hariton (o Evelyn condamnată la maternităţi repetate, asumate cu spirit de sacrificiu şi excesiv de multă credinţă), Cristina Florea (Fanny, femeia cu trecut viforos, dar mult mai puţin pervertită decât ne-ar lăsa să o credem aparenţele şi cuvintele înveninate ale surorilor) şi Diana Roman (fiica cea mică, Amira, năbădăioasă, băieţoasă şi răzbătătoare, cea care vede în împăcarea duşmancelor mai puţin duşmance o mare şi dusă la bun sfârşit misiune).    

Teatrul NOTTARA din Bucureşti-FEMEI DE POST (YOM KIPPUR) de Hanna Azoulay Hasfari; Traducerea: Ada Ichim; Regia: Andreea Vulpe; Scenografia: Dan Titza; Cu: Luminiţa Erga, Crenguţa Hariton, Cristina Florea, Diana Roman; Data premierei: 8 octombrie 2015