Minuţie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Totul începe în sala de aşteptare a unui aeroport. Un loc unde 16 persoane de vârste diferite, de condiţii sociale evident diferite- un detaliu inteligent marcat de costumele gândite de Andrada Chiriac- oameni cu identităţi despre care nu ştim deocamdată nimic, aşteaptă resemnate.

Aeroportul e închis, zborurile au fost pentru moment anulate, oameni în uniforme şi cu ochelari de soare au grijă să nu se întâmple nimic neprevăzut. Cei 16 aşteaptă somnolenţi şi resemnaţi. Aproape că au ajuns să li se pară normală aşteptare, cum nici faptul că nimeni, nici o autoritate, nici un purtător de cuvânt nu catadicseşte să le dea vreo explicaţie nu li se pare nefiresc. S-au auzit niscaiva zvonuri, s-a speculat. O persoană neidentificată deocamdată a lăsat pe una dintre piste o servietă cu un conţinut necunoscut. Brigăzile antitero îşi fac în linişte datoria spre a preveni un act de terorism. Care poate că nu se va produce niciodată. Aeroportul nu va sări în aer, cursele vor fi reluate peste câteva ore ca şi cum nimic nu s-a întâmplat. Nici măcar nu vom afla vreodată dacă servieta cu pricina chiar a conţinut vreo bombă.

Şi totuşi bombe, bombe simbolice explodează cu nemiluita în piesa fraţilor Presniakov. Piesă intitulată Terorism, scrisă în anul 2000, tradusă de Maşa Dinescu, montată pentru prima dată în România (dacă informaţia mea este corectă) acum exact zece ani de Gianina Cărbunariu. O piesă despre bombele din viaţa noastră cotidiană. Indiferent unde s-ar consuma momentele ei şi  unde explodează respectivele bombe. Pe un aeroport, într-un dormitor, într-un birou, într-un parc, într-o cazarmă sau într-un avion. O piesă care, aşa după cum scrie în caietul de sală Felix Alexa, regizorul care a montat-o într-un temeinic şi bine cumpănit spectacol al Teatrului Naţional din Bucureşti, „demonstrează că nu e neapărată nevoie de cadavre pentru ca undeva, în adâncul nostru, să murim încet sub teroarea propriei vieţi cotidiene. Având, totuşi iluzia fericirii”.

Celor 16 care aşteaptă cvasi-vegetativ li se alătură, pentru scurtă vreme, un al şaptesprezecelea. Angajat al unei multinaţionale, un om pentru care timpul înseamnă bani şi care trebuie să ajungă necondiţionat la ora programată la destinaţie. El e altfel decât ceilalţi. Se agită, vrea informaţii, pretinde explicaţii. E vocal. Nu acceptă teroarea tăcerii. Desigur, totul e inutil. Într-un sfârşit, înţelege că se zbate degeaba.. Aşa că decide să plece acasă. Fără a-şi preveni soţia că se întoarce. De unde un carusel de întâmplări neprevăzute, nefericite, cu final tragic. Un continuum de acte teroriste. Care se consumă în dormitorul în care soţia îl înşală, mai apoi în apartamentul care va sări în aer fiindcă soţul încornorat a lăsat dinadins gazul deschis iar băieţaşul zvăpăiat ce nu poate fi ţinut în frâu de bunica şi de diabolica ei prietenă apasă o sonerie ce declanşează un scurt-circuit, într-un birou de multinaţională în care un şef oarecare isterizat peste măsură îşi terorizează subordonatele la rându-le cu multe şi nemărturisite probleme personale, într-o cazarmă de pompieri în care comandantul brutal are şi el crize de autoritate şi, în fine, în avionul, în care a urcat pasagerul recalcitrant şi ghinionist.

Povestea aceasta spusă într-un crescendo atent calculat şi transpusă într-o inspirat aleasă matriţă circulară de Oleg şi Vladimir Presnikov îşi află o foarte bună expresie scenică în spectacolul lui Felix Alexa. Un spectacol aşezat, modern fără agresivitate întru afirmarea acestei modernităţi, cu un dozaj bine reglat al efectelor şi al tensiunilor. Spectacol care face apel şi la o ilustraţie muzicală bine aleasă, şi la un concept video inspirat gândit de Neil Coltofeanu, dar care mizează în principal pe actori. Aşa cum ne-a obişnuit regizorul, aşa cum o face mereu şi o face bine fiindcă ştie că nimeni şi nimic nu îi poate înlocui cu adevărat.

Felix Alexa a tăiat şi delimitat riguros secvenţele  spectacolului pe care împreună cu actorii le populează cu tipuri, dar şi cu fiinţe umane aievea. Cu oameni în carne şi oase. Fapt demn de remarcat căci însumate cele şase secvenţe din care sunt făcute piesa şi spectacolul nu durează mai mult de 90 de minute. 90 de minute în care actorii desenează portrete. Ceea ce nu e deloc simplu. Aşa se face că Andrei Finţi e mai mult decât Gelosul, că Marius Bodochi e mai mult decât Diabolicul, că Mihai Călin e mai mult decât bărbatul dornic de perversiuni sexuale comise amatoriceşte, că Claudiu Bleonţ e mai mult decât Istericul, că Irina Movilă e mai mult decât Adulterina dublu nefericită ori că Mihai Calotă e bărbatul fără însuşiri. Că Adela Mărculescu şi Ileana Stana Ionescu sunt mult mai mult decât interpretele fără cusur ale unor femei în vârstă doar aparent cumsecade. Că Tania Popa, Natalia Călin, Rodica Ionescu şi Florentina sunt mai mult decât interpretele unor neveste ori celibatare disperate. Că Răzvan Oprea şi Victor Ţăpeanu sunt mult mai mult decât mandatarii scenici ai unor terorişti de mic calibru.  

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti- TERORISM de Oleg şi Vladimir Presniakov;Traducerea: Maşa Dinescu; Regia, ilustraţia muzicală, light design: Felix Alexa; Scenografia: Andrada Chiriac; Concept video: Neil Coltofeanu; Cu: Claudiu Bleonţ, Marius Bodochi, Ileana Stana Ionescu, Adela Mărculescu, Irina Movilă, Andrei Finţi, Mihai Călin, Tania Popa, Mihai Calotă, Răzvan Oprea, Florentina Ţilea, Rodica Ionescu, Natalia Călin, Victor Ţăpeanu, Laurenţiu Andronescu, Dorin Don, Luca Ciucan; Data reprezentaţiei: 31 octombrie 2015

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite