E greu să-l prinzi în cuvinte pe Ştefan Iordache.

S-a tot scris despre tristeţea lui Barrymore, care-şi "îneca tot amarul" într-un pahar de vin, despre dragostea lui pentru cobzari, despre tăcerile şi interiorizarea lui, despre zâmbetul ironic, despre cinismul strivit de tandreţe, despre bunătatea şi sensibilitatea de dincolo de carcasa de otel, despre aristocraţia Prinţului Negru.

Cel mai bine l-a conturat pe Ştefan Iordache, din lumini si umbre, din bucurii şi tristeti, teatrologul Ludmila Patlanjoglu, în cartea "Regele Scamator" de la Nemira.

Acolo, Silviu Purcărete spunea că Ştefan Iordache a fost actorul care a lăsat câte o bucată din carnea lui în fiecare rol. La propriu. Acolo, Ştefan Iordache vorbea despre nucul său din ograda de la Gruiu, "proprietatea sa pazită de pisici".

M-am întâlnit o dată cu Ştefan Iordache într-o cabină la Teatrul Mic, când mi-a povestit despre rolul Humbert Humbert pe care-l făcea în "Lolita", spectacolul Cătălinei Buzoianu. Când am ieşit, prinsă încă de tot ce-mi povestise, am mers până la Universitate cu un mănunchi greu de chei, în mâna, care nu erau ale mele. Le luasem, fără să-mi dau seama, chiar de sub ochii lui, de pe noptiera din cabină. M-am întors la teatru, îmbujorată, după un sfert de oră.

Ştefan Iordache m-a întâmpinat senin, cu un pahar între palme. I-am întins o mână deschisă, cu mănunchiul de chei. Nu observase lipsa lor.

"Se vede că eşti vărsătoare ca mine, ai în mâna toate cheile mele", mi-a zis el. 

Şi mi-a dăruit un zambet larg.

Altadată, am făcut un reportaj pentru revista "Olivia" , acasă la Ştefan Iordache, unde locuia cu soţia sa, Mihaela.  

I-am prins atunci pe amândoi printre tablouri, cărţi, mobilă Biedermaier şi pisici. Avea trei: pe Cascarache, Chichirichi şi Timofte. Ulterior, i-am lăsat la teatru câteva fotografii făcute de colegul meu, Sebastian Enache.

Mai târziu, după vreo trei ani, când lucram pentru "Evenimentul zilei", m-am reîntalnit cu Ştefan Iordache la el acasă, pentru alt reportaj.

Unul dintre cele patru obiecte preferate din toata casa, pe care mi l-a arătat în mod special, a fost o fotografie inrămată, în care trona motanul Chichirichi. Era una dintre pozele pe care i le dăruisem, dupa prima noastră întâlnire. Motanul, un uriaş alb pătat cu gri, murise între timp.

M-au durut mult tristeţea lui Ştefan Iordache, tot dorul lui după motanul dispărut şi tremurul mâinii cu care mângaia fotografia. ÎI iubise mult pe Chichirichi.

Am lăsat să vorbesc la urmă despre întâlnirea mea cu teatrologul Mihaela Tonitza, soţia lui Stefan Iordache.

Poate pentru ca întâlnirea cu ea m-a atins cel mai mult. Ei doi aveau o relaţie foarte complexă, ea ocupându-se la rându-i de teatru.

"Totuşi, nu m-am măritat cu el pentru că era un actor important, m-am măritat cu el pentru că era un Om foarte important.

Am ştiut întotdeauna că el era mai important decât mine, aşa că am trecut firesc pe planul doi".

M-a emoţionat mult confesiunea acestei femei, atât de sinceră şi de deschisă, căreia îi înotau ochii în lacrimi, atunci când a mărturisit ce însemna Ştefan pentru ea:

"E singura mea rudă, nu mai am pe nimeni pe lume".

Din întreaga ei fiinţă se desprindea ceva dincolo de iubire, altruism sau devotament. 

Am înţeles privind-o atunci că se poate să iubesti un bărbat mai mult decât te-ai putea iubi vreodată pe tine însăţi.

Asta înseamnă iubirea absolută, lumina din jertfa unei femei pentru arta unui bărbat, care, întâmplător sau nu, s-a numit Ştefan Iordache. 

Asta înseamna, pe coroana ei de pe mormântul lui Ştefan Iordache, acel cutremurător: "Aşteaptă-mă".

 

Citiţi şi:

Şase ani fără Mihaela Tonitza Iordache