Mihaela Michailov, critic de teatru şi dramaturg: „Arta poate să activeze un simţ al conectării la realitate”

BRD-Groupe Société Générale, partener al Festivalului Ideo Ideis, face cunoscuţi artiştii implicaţi în cadrul evenimentului desfăşurat între 1 şi 9 august, la Alexandria, prin intermediul unui proiect editorial care include o serie de 10 interviuri publicate de adevarul.ro. Astăzi, adevarul.ro continuă seria cu un interviu cu criticul de teatru şi dramaturgul Mihaela Michailov.

Textele, semnate de jurnalista Gabriela Piturlea (Decât O Revistă/ Sub25), sunt publicate şi pe platforma Scena 9, dezvoltată de BRD, pentru a susţine proiectele culturale în care se implică banca.

Cum ai ajuns să faci critică de teatru?

Îmi doream să fac critică de teatru din liceu. Am văzut „Trilogia Antică” a lui Andrei Şerban în clasa a zecea, un spectacol cu o teatralitate complet diferită faţă de tot ce întâlnisem până în momentul ăla, şi mi-am zis că aş vrea să scriu despre lucrurile astea. Mă gândeam să dau la Teatrologie, dar pentru că eram la clasa de limbi străine, îmi doream să continui şi pe zona de filologie. Până la urmă am ales să fac Litere şi mi-a prins foarte bine, pentru că e o educaţie foarte riguroasă şi capeţi nişte deprinderi de a te raporta la text, de a învăţa să descifrezi un text, de a construi un text. În acelaşi timp, îmi doream în continuare să scriu despre teatru, aşa că în anul III am făcut un curs de literatură română cu Bogdan Lefter, care m-a invitat să colaborez cu Observatorul Cultural. Cam aşa a început toată povestea cu scrisul despre teatru. 

Crezi că arta poate crea nişte oameni mai implicaţi? Mai conectaţi la lumea în care trăiesc?

Cred că poate să le activeze un simţ al conectării la realitate, da. Să-i facă poate mai conştienţi de nişte probleme care sunt prezente, acute, şi care, de multe ori, poate nu li se par atât de importante. Şi cred că mai poate un lucru important: să reveleze cea de-a doua faţă a unei realităţi. În sensul în care tu ai un subiect la care ajungi printr-o ştire, dar cumva, atingându-l într-o piesă de teatru, ajungi la nişte profunzimi şi la nişte întrebări pe care într-o ştire sau într-un reportaj poate nu le ai. Şi atunci piesa de teatru are şi capacitatea de a sonda mai mult backgroundul unei realităţi. 

Aşa s-a întâmplat cu „Profu’ de religie”, spectacolul invitat la Ideo Ideis 2015?

Da, citisem la un moment dat de o fetiţă care îşi acuza proful că ar fi mângâiat-o pe genunchi. Era ceva foarte scurt la care după aceea nu s-a mai revenit. Am pornit de la realitatea asta, dar pentru că nu aveam mai multe detalii, ne-am dus şi în alte zone, cum ar fi cum e predată religia în momentul ăsta, care e impactul, care e relaţia foarte ambiguă şi paradoxală între ce e adevărul dintr-o carte, ce e adevărul care-ţi este predat şi ce-i adevărul pe care tu îl experimentezi, cum te poţi juca cu ficţiunea, faptul că un copil are tot timpul jonglerii cu realitatea, cu o ficţiune în care intră şi şi-o populează continuu cu propriul lui univers. Cumva, mă interesa să vedem toate laturile astea. 

Care au fost provocările cele mai mari la a face spectacolul ăsta?

Ideea era aşa: O fetiţă spune că a fost atinsă de profesorul de religie şi ai tot acest prim nivel de scriitură în care încerci să afli cum a fost. Dar provocarea mare a venit din faptul că ne-am dorit ca dincolo de firul narativ principal să existe şi alte întrebări pe care să le lansăm. Împreună cu regizorul Bobi Pricop, am luat toate manualele de religie şi am încercat să vedem cam cum sunt prezentate lucrurile – am văzut că principala noastră obiecţie era că erau prezentate într-un fel foarte dihotomic. Erau trasate nişte limite foarte fixe, care nu lăsau spaţiu de gândire. Cumva, provocarea a fost să găsim sub-planul şi să vedem cum îl putem organiza. 

Nu pari genul de om care scrie mai mult din capul lui. În ce măsură te atrag proiectele cu documentare temeinică în spate?

Mie mi se pare că documentarea îţi dă o raportare foarte directă şi te ajută să înţelegi foarte bine lucruri despre care vrei să scrii şi despre realitatea de care vrei să te apropii, îţi creează cumva universul unor prime contacte cu lucrurile astea. După aia, interviurile te ajută foarte mult să fii în contact cu limbajul oamenilor despre care scrii, să îi înţelegi. Limbajul nu e doar o formă de a exprima ceva, până la urmă e o formă de gândire. Şi ascultând foarte mult cum vorbesc oamenii pe care îi intervievezi, ajungi să înţelegi şi cum gândesc ei, care sunt corelaţiile lor, care e universul lor cognitiv sau emoţional, cum privesc realitatea în care trăiesc, cum se întorc la anumite evenimente, de ce se întorc la ele. Documentarea îţi creează un întreg context de apropiere, dar şi de apropriere a unei realităţi. Şi pe mine mă interesează foarte mult, mi se pare că e un plan foarte important cu care, ulterior, poţi foarte mult să jonglezi şi să vezi cum şi spre ce duc lucrurile. 

Adolescenţii sunt o parte importantă în proiectele tale, mai ales dacă ne gândim la Centrul de Teatru Educaţional Replika, deschis anul acesta. În lucrul cu ei, ce-ţi doreşti să oferi şi ce primeşti în schimb? 

Mi se pare că e un tip de contact de care orice artist are într-un fel nevoie, pentru că e foarte viu. Cumva, se transformă foarte mult felul în care vezi o realitate şi felul în care o chestionezi tu ca artist; de multe ori complici lucrurile, iar ei le esenţializează şi le simplifică, dar fără să le anuleze anumite dimensiuni. Îţi dau un tip de raportare foarte fresh la realitate, îţi dau o implicare într-un subiect pe care tu o ai poate mai intelectual, mai eseistic. Ei vin cu o percepţie mult mai puternic ancorată în tot ce se întâmplă. Actorii care au lucrat cu copiii din Familia Offline [un spectacol despre copiii ai căror părinţi muncesc în străinătate] spuneau că-ţi reinventează toată modalitatea de a juca, de a fi prezent. Pentru că ei improvizează, inventează foarte mult şi atunci te fac să-ţi revizitezi toate şabloanele de joc, toate clişeele tale şi îţi cer un tip de prezenţă şi de activare a corpului tău, a tuturor impulsurilor, care e foarte tare. 

Şi ce încerci să faci pentru ei?

În proiectele pe care le-am făcut şi în care sunt implicaţi, am încercat să-i facem mult mai atenţi la cei din jur, mult mai conştienţi de lucrurile pe care le au, de o creativitate pe care de multe ori n-o valorizează. Am încercat să-i facem să aibă foarte multă încredere în ei. Am lucrat mult în zona de a le debloca o carapace care vine foarte mult şi din şcoală, şi din anumite interdicţii, şi din senzaţia că dacă nu spui răspunsul corect, sigur e nasol. Sunt copii care s-au transformat foarte mult în timpul ăsta. Sunt copii care acum doi ani nu interacţionau cu ceilalţi, nu voiau să participe, şi acum au o libertate incredibilă, vin cu idei, cu soluţii. 

Tu lucrezi cu adolescenţi, dar şi cu bătrâni, la centrul de artă comunitară Vârsta 4 al căminului Moses Rosen. Ce îţi aduce contactul cu oameni de vârste atât de diferite?

Mi se pare foarte important, pentru că înţelegi cum să te raportezi în primul rând tu la lucrurile astea. În cămin, am avut parte de experienţe extraordinare, care m-au schimbat şi m-au îmbogăţit foarte mult. Sunt oameni care şi-au pierdut toată familia în Holocaust. Eu mereu mă întreb, făcând interviuri şi ascultându-i pe mulţi dintre ei, – pentru că spectacolele de la cămin se bazează, în proporţie de vreo 80 la sută, pe istoriile lor personale – cum trăieşti după ce ţi se întâmplă nişte orori. Cum merge viaţa după ce ai experimentat lucrurile astea.

Scriitura e foarte conectată la lumea în care exişti şi la experienţele pe care le ai. Până la urmă, e un act personal de experienţă colectivă. Pentru că scrii tu, dar în acelaşi timp scrii conectat la toate realităţile astea, scrii purtând amprenta tuturor oamenilor ăstora.

E vreo temă care te arde şi pe care încă nu ai apucat s-o abordezi?

Am citit foarte mult în ultima vreme despre gardurile construite în diverse spaţii, ca să despartă comunităţi. Nu ziduri, garduri. Şi o altă temă care mă preocupă şi pentru care am obţinut o rezidenţă de scriitură la Paris e legată de femeile care au diverse forme de munci casnice în Franţa. O să încerc să fac acolo nişte interviuri şi apoi să văd în ce-aş putea să le transform.