Marin Moraru, dezamăgit, discret şi trist

Marin Moraru, la un ultim interviu, la TIFF                  FOTO: Florin Ghioca

Şi abia plecă bătrânul... Şi-n urma lui rămân regrete, biciclete galbene, „monstrul”... „Ba nu, domnule!”. Rămân regretele sale, părerile de rău, dezamăgirile. Marin Moraru părăseşte scena trist, iar eu am aruncat o privire dincolo de cortina căzută discret, peste existenţa sa tăcută.

Vestea că voi realiza un interviu cu Marin Moraru mi-a crescut simţitor pulsul în acea zi din 2015. Ştiam că nu face asemenea gesturi, că se fereşte de presă, că se încăpăţânează şi nu vorbeşte cu jurnaliştii. Dar eram câţiva aleşi, la TIFF, la Cluj, să ne întâlnim câteva minute cu dânsul şi să încercăm să scoatem impresii şi cuvinte. Din gura care se încăpăţâna să stea pungă-nchisă, sub ochii încruntaţi.

Am citit tot ce se putea citi, mai puţin cartea biografică pe care o cumpărasem de la o librărie. Voiam să mă surprindă, să nu vin cu lecţia atât de bine „învăţată” încât să nu mai am curiozităţi. Voiam să fie spontan, să fie improvizat întrucâtva.

În ciuda căldurii, Marin Moraru era îmbrăcat la costum, sobru şi elegant. Îmi aşteptam cuminte rândul, făcându-i fotografii în timp ce dădea interviuri aşezat într-un fotoliu foarte mare. De-asta am ales să rămân mai la sfârşit, chiar dacă ştiam că va fi mai obosit şi poate mai expeditiv. „Mda”. „Mnu”. „Nu ştiu”. „Nu mă interesează”. Erau replicile pe care le auzeam cel mai des, iar chipul marelui actor nu prevestea nimic bun pentru mine.

Îmi amintesc că am încercat o glumiţă, pentru „destinderea atmosferei”. Nu prea a mers. Aşa că am „înfruntat inamicul” şi am trecut la treabă. Rând pe rând, întrebările mele picau sub ghilotina unui „nu” sec, aruncat în grabă, cu nerăbdarea omului care abia aşteaptă să i se termine calvarul. „Dar de ce?”, insistam eu, nelăsând răspunsurile monosilabice să mă deturneze. Eram conştient că nu mă pot întoarce la Bucureşti cu un asemenea „interviu”, în care întrebările sunt mult mai lungi decât răspunsurile. 

Însă, pe parcurs, aveam să ajung şi la rădăcina problemei, să aflu de ce este atât de supărat Marin Moraru, de ce se ascunde de presă, de ce trăieşte discret alături de doamna lui. 

Lumea aceasta nu mai este a lui Marin Moraru. Şi nu pentru că a murit, ci pentru că nu se mai regăsea în ea. Nu mai putea să joace în teatru, deşi sănătatea la vremea aceea îi permitea. „Pentru că nu mai vreau. N-am cu cine, n-am de ce şi n-am ce. Ce scenariu să joc, cu cine? Cu cei care nu stau la repetiţii că au televiziuni şi alte şuşe? De ce să fac eu lucrul ăsta? Am un singur ficat. Aţi văzut cum se întâmplă acum o repetiţie cu zece actori în distribuţie? Numai regizorul, sufleurul şi doar un actor sunt în scenă, iar sulfeurul dă replica celorlalţi care lipsesc... Păi în secunda aia îi omor pe toţi! Decât să ajung la puşcărie mai bine nu mă duc!”, îmi spunea în ultimul său interviu actorul, vizibil iritat de ceea ce se întâmplă în lumea teatrului. 

Şi în materie de film era nemulţumit, mai ales de înjurăturile care se aud acum pe marele ecran în producţiile româneşti. Pur şi simplu, Marin Moraru s-a resemnat, retrăgându-se mai devreme din scenă, din lumea artistică. Şi totuşi, insist: „ce vă face plăcere?”, zic eu, încercând să pornesc întrebări cu posibile răspunsuri pozitive. „Să citesc ziare, să nu se întâmple nimic fără să ştiu eu, să butonez televizorul la talk show-uri, să văd ce mai vorbeşte lumea, să ajung să citesc cărţi dacă ajung, la computer... Cam asta e toată viaţa mea. Mai fac cumpărături şi gătesc”, mi-a răspuns Marin Moraru, care începuse uşor să mai dezlege cuvintele spre mine...

Finalul avea să ne prindă pe amândoi zâmbind, pentru că depănând amintiri cu Amza şi Dinică l-am văzut cu ochii sclipind. Nu-l mişcaseră nici replicile mele din „Operaţiunea Monstrul”, pe care le ştiu dumnezeieşte, după ce am văzut şi revăzut filmul de zeci de ori, nici întrebările mele, legate de premiul de excelenţă pe care urma să-l primească la Cluj. 

În schimb, după ce am oprit înregistrarea şi i-am mulţumit răsuflând uşurat, actorul s-a destins vizibil. Am mai povestit puţin, mi-a dat un autograf pe cartea sa, iar la final a acceptat ceea ce nu credeam: mi-a pozat pe o bicicletă galbenă, de la Raiffeisen, care se afla în imediata vecinătate, în amintirea replicii din filmul meu preferat, despre care vorbisem puţin mai devreme. Şi chiar am glumit un pic. Am plecat plutind din lounge-ul unde avusese loc discuţia. Da, aveam interviul! 

Mai târziu, după ce l-am publicat, am avut mai multe momente de regret, văzând reacţia tinerilor actori, care s-au simţit lezaţi de replicile tăioase ale bătrânului lor coleg. Virulenţi, i-au aruncat cuvinte de ocară şi l-au pus la colţ, trăgându-l de urechi poate nemeritat de mult. Omul avea supărările lui, avea problemele lui, avea zbaterile şi nemulţumirile lui. Pe care noi nu le-am ştiut, sau dacă le-am aflat nu am ştiut să privim dincolo de ele. 

Pe un pat de spital, la o lună şi o zi după ce prietenul său, Radu Beligan, se stingea la acelaşi Elias, Marin Moraru a ales să mai plece o dată. De data aceasta la fel de discret, dar... definitiv.