Maria Obretin, actriţă: „Trăim într-o ţară foarte nedreaptă cu artiştii şi cu intelectualii“
0
Maria Obretin, actriţa-vedetă din „Umbre“, noul serial al HBO România, vorbeşte despre frumuseţile şi tristeţile unei meserii care nu e apreciată la adevărata valoare.
Este Gina, soţia lui Relu, în serialul „Umbre“, rol pentru care, aşa cum povesteşte, a trebuit să facă şcoala de şoferi când a aflat că se află pe lista scurtă, după casting. Este una dintre cele mai îndrăgite actriţe din teatrul independent, cunoscută pentru rolul din „Noi 4“, în regia Dorinei Chiriac, dar şi pentru colaborările cu Andrei Şerban de la Teatrul Bulandra. Maria Obretin (37 de ani) crede însă că joacă prea puţin pentru vârsta şi energia ei şi o întristează faptul că actoria în România e privită adesea ca şi cum ar fi un hobby, nu o meserie pentru care cheltuieşti ani buni din viaţă şi bucăţi de suflet. O discuţie despre vise, teatru şi întâlniri majore...
„Weekend Adevărul“: Cum e să te trezeşti peste noapte vedetă într-un film HBO?
Maria Obretin: Nu m-am confruntat cu asta până acum. În teatru ai spectatori mult mai puţini... Sunt în etapa în care mi se pare foarte frumos. Nu cred că o să treacă etapa asta. Am fost la piaţă să cumpăr o ţelină şi o legătură de pătrunjel şi doamna de la tarabă mi-a zis: „Mămică, ce frumoasă eşti, te-am văzut la televizor în «Umbre»“. Până acum eu m-am ferit de seriale, pentru că mi-am dorit ca, dacă ajung să joc vreodată, să fie ceva în care să am încredere şi care să mă pună într-o lumină bună. Şi de data asta chiar aşa a fost. De când am citit secvenţele primite pentru probă, mi-am dorit foarte tare să fiu în acest proiect, deşi n-am sperat. Pentru că te duci cu zeci de oameni la casting, actriţe în România sunt foarte multe şi sunt şi foarte bune, şi multe cu experienţă de film. Şi mi s-a părut un cadou mare că HBO a avut încredere să mă ia. Nu-mi puteam imagina un context mai bun pentru mine. Joc alături de Şerban Pavlu, care e un partener atent şi generos. E provocator să ai un asemenea partener şi te obligă. Eu nu aveam aproape deloc experienţă de film, iar regizorii Igor Cobileanski, Bogdan Mirică şi producătorii au avut încredere în mine şi sunt tare recunoscătoare pentru asta. Şi asta e o super experienţă pe care nu o ai niciodată în teatru, să lucrezi cu doi regizori la acelaşi rol.
LUMEA TEATRULUI NU INFLUENŢEAZĂ FILMUL
Crezi că asta îţi va deschide uşi în teatru?
Nu ştiu. E destul de clar că lumea teatrului nu influenţează lumea filmului, pentru că regizorii de film au chiar un vag dispreţ pentru lumea teatrală şi nu vin niciodată să vadă un actor în sala de teatru ca să-l aleagă.
E, deci, o ruptură între lumea teatrului şi a filmului...
Da, clar. Lumea filmului a mai adus glorie în teatru, dar invers nu prea mi se pare că funcţionează. Oricum, nu se mai joacă de mult teatru aşa cum îşi imaginează regizorii de film, care nu vin la teatru pe ideea că se plictisesc, că „suntem teatrali“... Altminteri, e foarte greu, pentru că noi nu prea ajungem la probe, nu prea se ştie de ele. E o lume în care ai impresia că zarurile au fost deja aruncate, că jocurile au fost făcute.
Ţi-ai dori să fii angajată într-un teatru?
Mi-aş dori foarte tare să joc mai mult. Cred că pentru vârsta şi energia mea joc foarte puţin, am două reprezentaţii pe lună şi trei spectacole cu totul, dintre care două se programează destul de rar. Deci, dacă aş fi fost angajată aş fi jucat mai mult, pentru că până la urmă primeşti un salariu şi ţi se propune să joci. Iar mie îmi place să fiu pe scenă. Totuşi, mulţi dintre colegii mei angajaţi nu joacă, deci nu e nicio garanţie.
Te-ai străduit în vreun fel să ajungi într-un teatru?
În afară de a fi foarte bun pe scenă şi de a te duce la toate probele, nu ştiu ce alte căi există. Dar se pare că există, din moment ce apar peste noapte tot felul de angajări. Eu nu am însă abilitatea asta. Şi, dacă nu se gândesc oamenii la tine văzându-te că-ţi faci meseria aşa cum o faci, ce alte mijloace să avem? Oricum, nimic din ce am făcut până acum în meserie n-am primit gratis. M-am dus la probe şi am muncit foarte tare. Am dat multe probe, uneori mult sub ceea ce-mi doresc. Trebuie să exişti pe piaţă...
Şi în teatrul independent e la fel?
Da, pentru că şi aici suntem mulţi.
Şi pentru că sunt grupuri?
Ca peste tot. Dacă joci la cineva, te urăşte altcineva. Dacă te place unul, nu te place celălalt automat. E o luptă de orgolii total gratuită. Dacă oamenii au un anumit nivel de dăruire, talent şi generozitate, n-ar mai trebui să se urască atât – doar nu facem operaţii pe creier, nu omorâm şi nu înviem pe nimeni. Facem o meserie a bucuriei. În mediul independent lupta este mult mai mare, de fapt. Dacă faci un spectacol, trebuie să fie bun ca să reziste, să-l placă oamenii, să-l recomande, să-şi aducă prietenii.
„SPECTACOLELE BUNE MOR ÎN TEATRUL DE STAT”
Dar valorile din teatrul independent sunt aceleaşi din teatrul de stat? Sau aici vorbim mai degrabă de spectacol de public?
Cred că peste tot ar trebui să fie spectacole de public. De la doamna Sanda Manu am învăţat că teatrul nu există fără actor şi fără spectator şi că poţi face un experiment sau teatru de nişă, dar el funcţionează în momentul ăla şi apoi moare. Trebuie să facem teatru pentru oameni. Valoarea există şi în teatrul de stat, şi în cel independent. Nu e absolut nicio regulă. Însă teatrele de stat ar trebui să preia nişte modele din teatrul independent şi să aibă mai buni manageri şi o mai bună promovare. Există spectacole foarte bune care mor în teatrul de stat, ceea ce e foarte trist. Am fost la spectacole bune la care erau douăzeci de oameni în sală, ceea ce mi se pare total nedrept. Şi foarte trist pentru actorii care joacă. Dar, într-a-
devăr, în teatrul de stat ai bani să faci un spectacol, pe când în teatrul independent nu. Aici e mult mai greu
pentru regizor – imaginaţia lui, interiorul lui n-au resurse pe măsură. Îi înţeleg pe noii regizori că fac din nimic ceva şi cred că se luptă cu o frustrare care creşte.
Vorbeai de orgolii. Tu eşti orgolioasă?
Nu prea. Se spune că artiştii sunt foarte orgolioşi. Or, din punctul ăsta de vedere, eu sunt mai puţin artistă... Ţin mult să fac un lucru bun de care să fiu mulţumită şi să mă privesc cu drag. La teatru, trăieşti în timp ce faci. La film, e destul de ciudat să te vezi, pentru că tu eşti obişnuit cu imaginea ta din oglindă. Când te vezi filmat din toate unghiurile, e un şoc foarte mare. De-abia în momentul ăla realizezi că imaginile, întregul ăsta, e ceea ce văd oamenii din tine tot timpul. Ei nu sunt şocaţi, dar tu eşti. După ce m-am văzut şi m-am revăzut în primul episod, am început să-mi accept personajul şi să înţeleg că acolo nu mai sunt eu, ci o femeie care poartă trening şi vorbeşte cu „dă“ şi „pă“ şi că oamenii vorbesc despre Ginuţa, nu despre Maria Obretin, care o interpreteaza pe Ginuţa.
Ce ţi-a displăcut la tine când te-ai văzut?
Totul. Îmi bătea inima, eram roşie toată... Te legi de absolut orice – de cum ţi s-a dus sprâncenuţa, de cum ai zâmbit, de un kil în plus. Dar mi se pare şi frumos să fii critic cu tine. Pentru că
altfel poţi să ţi-o iei în cap lejer. Or, eu vin din teatrul independent, unde ai parte de şmotru şi chin – tu-ţi cari costumul, tu alergi, tu ai multă treabă înainte să joci. Pe când aici, la filmare, erau oameni minunaţi care aveau tot timpul grijă de mine: să am apă, cafea, cineva îmi ţinea umbrela ca să nu mă bronzez, în timp ce eu aveam mâinile ocupate.
Când te uiţi în oglindă îţi vezi defecte sau te iubeşti?
Nu mă iubesc foarte tare. Dar am şi momente în care-mi
place de mine. O dată cu vârsta, te mai împaci cu tine... Mă răsfăţ! Cred că-l mâniem pe Dumnezeu neiubindu-ne. Ne consumă aşa de multe lucruri, că uităm să fim recunoscători pentru cum suntem, că existăm, că suntem sănătoşi, că avem păr frumos...
De ce ţi-e frică?
Cel mai tare de moarte. Şi asta de când mă ştiu. Când eram mică şi dormeam cu bunica mea, îi ţineam mâna pe spate,
încleştată pe cămăşuţa de noapte, ca să nu ne pierdem. Nu am ajuns nici la înţelepciunea, nici la totala credinţă că după moarte e ceva. ;
„OAMENII AU IMPRESIA CĂ ACTORIA E UN FEL DE HOBBY”
Eşti vedetă, dar continui să participi la mici evenimente pentru copii, eşti zână. Nu o resimţi ca pe un fel de mic compromis?
Nu. Îmi place ce fac şi fac cu drag. Din păcate, nu trăim într-o ţară în care să fii sigur vreodată de ceva. Salariul unui actor începe de la 600 de lei. Trăim într-o ţară foarte nedreaptă cu artiştii şi cu intelectualii în general. La teatru oamenii au impresia că actoria e un fel de hobby – că tu ziua vinzi la un chioşc sau lucrezi la bancă, iar seara îţi iei hăinuţele şi te duci într-un spaţiu şi joci. Sunt oameni care mă întreabă: „Nu primesc şi eu invitaţie la teatru?“ Şi îmi vine să-i întreb, de exemplu: „Tu eşti avocat. Pledezi gratuit? Meseria pentru care ai învăţat vreo şase ani la tine e hobby?“ „Umbre“ e un serial în care s-au investit bani. Sunt acolo foarte mulţi oameni, cascadori, fetele de la machiaj, costume, scenografi... HBO a dat primele două episoade gratuit, iar acum oamenii întreabă de ce nu se dau şi celelalte gratuit. Ne poziţionăm foarte ciudat faţă de lucrurile astea... Din moment ce eu apreciez munca tuturor oamenilor cu care vin în contact şi-i plătesc pentru nişte servicii, mi se pare normal să se întâmple şi invers. Eu întotdeauna îmi iau bilet când merg la teatru. Mă cheamă colegii mai mici şi mi se pare normal să le preţuiesc munca, să înveţe că trebuie să şi trăiască din ceea ce fac. Sigur că bucuria ta cea mai mare e să joci, dar ne costă mult: suflet şi ani. Ca să ajungi pe scenă îţi trebuie ani de rezistenţă. ;
„CÂND N-O SĂ MAI POT SĂ-MI PLĂTESC CHIRIA ÎMI GĂSESC ALTCEVA”
Eşti optimistă sau pesimistă?
Sunt un om labil. Toate răspunsurile mele de acum ar suna altfel peste o oră. Prin urmare, pot să spun în clipa asta că sunt total optimistă, fiindcă am mâncat ceva dulce şi bun. Se schimbă dispoziţiile, în funcţie de lupta mea cu mine.
De ce faci teatru?
Eu nu fac teatru ca să mă vindec sau să mă cunosc mai bine. Mi se pare foarte frumos să te joci de-a câte ceva. Când te joci de-a vieţile altora e foarte distractiv. E frumos să-ţi imaginezi câte un traseu în viaţă tot timpul, mereu altul. Eu cred că actorii sunt puţin nebuni, că se joacă cu psihicul lor, cu sentimentele lor. Şi toţi oamenii vii fac chestia asta, doar că nu toţi se urcă pe scenă.
Spui că nu eşti foarte sigură de ce e după moarte. Nu crezi în Dumnezeu?
Cred într-un soi de energie care ne leagă. O visez mult pe bunică-mea, iar când am momente de panică sau de cumpănă, şi mai mult. Nu ştiu cât e dorinţa mea de a aduce lucrurile astea şi de a mă sprijini pe ele şi nu ştiu cât e faptul că există pe dincolo îngeraşi păzitori care au grijă de noi şi ne dau semne.
De ce ai avut aşa o relaţie specială cu ea?
Ea m-a crescut... Se întâmplă să ne lipim de nişte fiinţe în viaţă. Noi în ziceam în familie Furtunica. Iar mie domnul administrator îmi zice „Domnişoara Vijelie“. Nu e drăguţ?
Te-a văzut pe scenă bunica?
Nu. Era bătrânică şi năucă în ultimii ani şi abia mă mai recunoştea de nepoată. Dar
mi-aduc aminte cum odată îi zisese mătuşa-mea că vin, şi ea, de bucurie şi de încântare, a stat la uşă cu scaunul, ca să fie mai aproape de mine. Nu poţi să explici legăturile dintre oameni şi suflete.
Ai vrut vreodată să renunţi la actorie?
Da. Tot timpul cochetez cu asta. Când n-o să mai pot să-mi plătesc chiria, îmi găsesc altceva. Pentru că atunci ajungi să-ţi spui: „înseamnă că nimeni n-are nevoie de mine şi trebuie să fac altceva“.
Ce te interesează să le transmiţi oamenilor?
Am avut diverse etape artistice, inclusiv militante.
Teatrul trebuie să aibă funcţia asta militantă?
Depinde de ce-şi propune fiecare, de cum se manifestă artistic. Nu e nimic greşit, de vreme ce teatrul ăla are nişte receptori interesaţi. Indiferent de ce fac, pe mine mă interesează să ajung la sufletul oamenilor, ei să se bucure de mine, să-mi întoarcă bucuria asta, să îi întâlnesc şi să trăiesc frumos. De fapt, e o suspendare, uiţi de viaţa ta, care are multe momente grele, pentru o oră şi jumătate trăieşti într-o altă poveste.
Dacă ar fi să-ţi alegi o poveste în care să rămâi, care ar fi?
Tot ce se întâmplă pe scenă e foarte frumos, dar şi viaţa e foarte surprinzătoare! Niciunul din planurile pe care le-am
avut pentru mine n-a ieşit. Uneori viaţa te surprinde mult mai urât sau mult mai plăcut decât îţi poţi tu imagina. Asta te păstrează viu. Suntem chinuiţi cu toţii şi, în egală măsură, fericiţi cu toţii. Depinde de cum ne poziţionăm în fiecare zi. Cărţile îţi oferă poveşti mult mai frumoase decât tot ce-ţi poţi tu imagina, dar sunt doar nişte poveşti... Nu există nici eroii ăia, nici bărbaţii ăia, nici femeile alea. Acolo sunt oameni excepţionali, iar noi suntem normali.
Ai vrut vreodată să opreşti timpul în loc?
În momentul în care oamenii pe care-i iubeam trăiau sau erau lângă mine. Dar cred că momentele cele mai frumoase încă nu s-au întâmplat. ;
A COLABORAT CU ANDREI ŞERBAN
Numele: Maria Obretin
Data şi locul naşterii:
4 ianuarie 1978, Călăraşi
Starea civilă:
necăsătorită
Studiile şi cariera:
A absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti, în anul 2003, la clasa profesorilor Sanda Manu şi Ion Cojar şi masterul în actorie în 2006, la clasa profesorului Adrian Pintea.
Din 2003 a jucat în nenumărate spectacole la teatre importante, printre care „Norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi“, la Teatrul Act, şi „Stop the Tempo“, la Teatrul Luni de la Green Hours.
În 2008, la Teatrul Bulandra, a jucat în „Lear“ în regia lui Andrei Şerban, iar în 2011, în „Ivanov“, tot în regia lui Andrei Şerban.
În teatrul independent joacă în două dintre cele mai în vogă spectacole, „Noi 4“, în regia Dorinei Chiriac şi „7 dintr-o lovitură“, regia Lia Bugnar.
În serialul „Umbre“, produs de HBO, deţine rolul Gina.
Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
