O pereche compusă din feţe imobile îl urmează. O alta îi repetă mişcările, apoi, săritura, pentru ca la final toţi să îngheţe în poză, cu gura mare şi plină de mirare.

Sincer, nu credeam să apuc vreodată să văd un spectacol montat de Robert Wilson în România câtă vreme de-abia există o mână de cărţi traduse la noi cu ceva referiri sau maximum un capitol despre legenda avangardei americane. Şi iată că miracolul s-a produs: din noua stagiune, Teatrul Naţional Craiova prezintă spectacolul Rinocerii de Eugen Ionescu, în traducerea lui Vlad Russo şi Vlad Zografi. Iubitorii lui Robert Wilson nu vor fi dezamăgiţi. Montarea se dovedeşte un breviar al formulelor sale consacrate, relevant pentru stilistica regizorului despre care până mai ieri ne făceam o idee din fotografii sau din câteva minute răzleţe de pe Youtube.

Nimic mai potrivit decât absurdul ionescian pentru vocaţia lui Robert Wilson de a submina textul, măturându-i eşafodajul logic şi succesiunea raţională, pentru ca fiecare nivel al spectacolului să devină limbaj în sine. Păstrând doar o parte din text, regizorul operează un decupaj îndestulător pentru ca spectatorul să regăsească mărcile lui Ionescu. Într-unul dintre cele mai bune roluri ale carierei (iată că se poate şi la vârsta şi anvergura sa!), Ilie Gheorghe, spălat de orice urmă din vechea teatralitate, citeşte textul de pe laptop, cu voce plină şi rostire nobilă, dar simplă. Deposedate de text, personajele cărora le aparţin replicile mimează pe faţă, într-un deconcertant playback. Este prima soluţie a lui Wilson de a se armoniza scenic cu absurdul dramaturgului. Poziţia statică, tonul grav şi maiestuos, toate îl recomandă pe Logicianul Ilie Gheorghe pentru postura de raisonneur. Dar reluarea mimetică a calupurilor întregi de text fărâmiţează matricea logică, funcţia de comunicare, mesajul raţional propus de limbaj, reţinând doar canalul, pentru a înainta în gol. Textul din care Wilson păstrează referirile la silogism şi discuţia legată de logică rămâne, în rezolvarea inteligentă a regizorului, un simplu fundal sonor, înveliş de cuvinte al lumii, golit de orice umbră de sens, căruia nu-i rămâne decât să se (de)structureze în succesiuni aleatoare. Simplă gălăgie din care mintea a fost exclusă, după cum o va dovedi şi o altă scenă, cea a femeii care bate la maşină. Un pocnet şi ecranul video din spate se umple de litere şi de text. Cacofonia de cuvinte dintr-un limbaj depopulat de sensuri şi de consistenţă invadează lumea.

În simfonia absurdului wilsonian, fiecare schimbare va fi însoţită de un sunet sau de o mişcare specifică. Limbajul vidat de sens, strictă butaforie de cuvinte, replicile reluate în scena dintre cei doi amici („Prietene, ai ajuns într-o stare jalnică”), dar şi textul, din nou citit de Ilie Gheorghe în secvenţa bolii, antrenează aceeaşi suită de mişcări identic reluată de nenumărate ori. Cu o faţă de clovn mirat, Jean (Claudiu Bleonţ de o expresivitate care ia pur şi simplu ochii) discută cu prietenul său Bérenger (Valentin Mihali) care, la rândul său, repetă aceeaşi succesiune de mişcări. Degetele celor doi bat darabana în oglindă, cu aceleaşi mişcări, în acelaşi ritm. Personajele sunt păpuşi mecanice care spun mecanic un text mecanic. Replici ca „Nu mai vrea să cumpere de la noi”, observaţiile şi mirările mecanice, chiar şi în momentele rare când sunt rostite de actori, orchestrează subliminal aparenţa de flaşnetă. Dialogul la telefon al celor două capete ieşite din podea care se conversează în engleză, referire la o altă piesă ionesciană, mulţimea celor ce vorbesc în acelaşi timp într-o babilonie acoperită de muzica săltăreaţă certifică abilitatea lui Wilson de a destabiliza limbajul prin discordanţele dintre planul cuvintelor şi cel al acţiunii, până când orice sens se deşiră pentru a fi înlocuit de sunete, zgomote şi forme.

„Rinocerii”, la Teatrul Naţional Craiova  FOTO Adi Bulboacă

 

S-a spus că teatrul lui Wilson este unul al „sculpturilor mobile”, că actorul este mai ales formă în geometria fină a regizorului, una cu retorică proprie, alternare de spaţiu şi nonspaţiu, plin şi gol, pe care decorul invadat de lumini savante o ilustrează. Spectacolul de la Craiova al arhitectului Wilson, o suită de tablouri vivante, uluieşte prin frumuseţea formelor. Un scaun agăţat într-o scenă, un receptor suspendat într-o alta, vrafuri de hârtii mototolite în următoarea, platforme cu scări, un divan alb cu tăietură modernă, cu acelaşi spătar în care golul a înlocuit materia, toate anulează convenţia dramatică bazată pe iluzie, personaj şi empatie pentru a o înlocui cu o retorică vizuală de sine stătătoare.

„Rinocerii”, la Teatrul Naţional din Craiova FOTO Julian Mommert

Pictez, construiesc, compun cu lumină”, spunea regizorul la un moment dat iar Rinocerii o demonstrează. Un perete alb conturat pe fundal negru. În stânga, o uşă albă, ca o siluetă bidimensională, se face, pe nepusă masă, roşie. Un sunet şi cortina devine albă. Un altul şi cortina redevine roşie. Un clopoţel şi lumina schimbă, fascinant, culorile. Se stinge şi figura dispare instantaneu. Efectele eclerajului sunt spectaculoase. O fată ţipă şi fundalul se face roşu. Fundalul e alb, faţa unuia dintre personaje, galbenă. Într-un necontenit joc al intensităţii, lumina descoperă sau scufundă în neant silueta umană, suspendând materia. O fată-păpuşă (Iulia Bleonţ cuceritoare în fiecare moment) dansează cu un domn. Sună clopoţelul. Fata scoate un sunet, fundalul se face albastru, lumina se modifică din nou. Punct, contrapunct, întreruperi de muzică, toate ritmurile sau culorile se schimbă prin acelaşi accent-clopoţel din coloana sonoră a compozitorului american Adam Lenz, antrenând o altă expresie pe faţa actorilor. O fată scapă tava. Zgomotul este amplificat. Sunetul devine, la rândul lui, limbaj. Multimedia orchestrează absurdul. În timp ce se discută despre silogism şi logică, pe ecran apare un rinocer. Ritmurile lui Wilson alternează cu o ştiinţă savantă, fie că ele privesc sunetul, fie imaginea. Copacul din pădurea video în alb şi negru, care cade la ralenti, iar şi iar, rămâne una dintre cele mai frumoase imagini.

Valentin Mihali în „Rinocerii” FOTO Adi Bulboacă

„Rinocerii”, la Teatrul Naţional Craiova  FOTO Adi Bulboacă

Toate mijloacele alese de Wilson concură în a măcina resorturile logice. La rândul său, mişcarea recompune absurdul acestei lumi de operetă. În paşi de dans, o femeie corpolentă îşi mângâie, cu zâmbet larg, înţepenit, pisica-fantoşă. O alta apare pe muzică săltăreaţă şi ţipă „O, un rinocer!”, pentru ca toţi ceilalţi să o urmeze. Personajele-păpuşi sunt prinse în caruselul aceloraşi replici. Dar nici spectatorul care aşteaptă mişcările lente, á la Robert Wilson, nu va fi dezamăgit. Păpuşile de pe scenă se mişcă încet, cu lentoarea binecunoscută sau se opresc cu mâinile înţepenite în aceeaşi postură pentru a clipi la unison. Mişcarea, ritmul, măştile, costumele lui Adrian Damian le subliniază teatralitatea într-o definiţie scenică a absurdului de foarte bună calitate.

„Rinocerii”, la Teatrul Naţional din Craiova FOTO Julian Mommert

Alternarea de spaţiu şi nonspaţiu, oamenii-jucării accentuat teatrali care populează scena, siluetele bidimensionale care răstălmăcesc obişnuinţa percepţiilor şi a habitudinilor logice, toate respiră în ambientul de o frumuseţe fără pată. Concluzia? S-ar zice că absurdul ionescian îi vine mănuşă lui Robert Wilson.