În acest fel, importanta manifestare de cultură teatrală capătă un carat suplimentar şi de originalitate, şi de interes, dar şi de europenitate căci e în specificul marilor festivaluri să devină câteodată şi producători de spectacole.

Ideea îi aparţine directorului artistic al FNT, Marina Constantinescu, şi a fost pusă în practică prin eforturile reunite ale staffului acestuia, ale UNITER, ale Teatrului Odeon, un sprijin consistent venind şi din partea Teatrului Naţional din Bucureşti, al Centrului Naţional de Artă Tinerimea Română şi al Five’s. Dar şi din partea Ministerului Culturii ce a asigurat finanţarea proiectului.

Însă, după cum bine ştim, ideile bune se pot lesne transforma în eşecuri dacă nu sunt puse în practică de oameni destoinici, pasionaţi de ceea ce fac. Un astfel de om e, fără doar şi poate, regizorul, balerinul şi coregraful Răzvan Mazilu de câtăva vreme încoace atras de musicalul de mare montare. Artist pe a cărui fişă de creaţie figurează deja două reuşite în domeniu- Full Monty, coproducţie a Teatrului Naţional şi a Operei Naţionale Române din Timişoara şi Cabaret, scăpărătoare montare a Teatrului German de Stat din acelaşi oraş. În ambele cazuri era vorba de mari pariuri şi aceasta pentru că în memoria multor spectatori persistă fragmente din filmele omonime, iar comparaţiile sunt inevitabile.

Un mare pariu e şi spectacolul de acum cu West Side Story, în pofida faptului că au trecut aproape cinci decenii de când regizorii Jerome Robbins şi Robert Wise (acesta din urmă devenit pe deplin celebru după Sunetul muzicii) au transpus pe peliculă libretul lui Arthur Laurents şi muzica lui Leonard Bernstein. A trecut multă vreme şi de când, nu prea ştiu de ce, nici un post de televiziune nu a mai reprogramat filmul pe al cărui generic figurau nume precum Natalie Wood (Maria), Richard Beymer (Tony), Russ Tamblyart (Riff), Rita Moreno (Anita), George Chakiris (Bernardo). Mult mai prezentă în memoria celor de azi, indiferent de vârstă, e muzica lui Leonard Bernstein. O muzică frumoasă, minunată, cu multe arii devenite hipercelebre, şlagăre, hituri, incluse cvasi-obligatoriu în recitalurile „populare” ale marilor voci ale lumii. O muzică melodioasă, învăluitoare, ce se reţine rapid, dar teribil de grea, a cărei interpretare nu e deloc la îndemâna oricui. O muzică cu multe acute la care se ajunge pe neaşteptate. Care cere „meserie”. Că aşa este o dovedeşte faptul că nu toţi actorii din distribuţia filmului din 1961 au fost în mod obligatoriu şi interpreţii respectivelor arii, făcându-se câteodată apel în consecinţă la eficiente dublaje.

Concepându-şi spectacolul ca manifestul unei generaţii, dorind să demonstreze că vârfurile noilor promoţii de actori pot aspira la condiţia de artist total, Răzvan Mazilu şi-a dorit absolutul. L-a obţinut la capitolul costume, beneficiind de colaborarea cu marea artistă Doina Levintza. Vedem pe scenă artişti tineri îmbrăcaţi în costume perfect adecvate situaţiei dramatice. Costume care arată bine şi funcţionează încă şi mai bine.

Răzvan Mazilu a mers mai departe. A refuzat compromisul la capitolul muzică şi a respins play-back-ul. A făcut castinguri, a optat, în cazul anumitor roluri, pentru doi sau trei interpreţi, şi-a ales colaboratori de mâna întâi, dirijorului Gabriel Bebeşelea şi Orchestrei Naţionale Simfonice a României asociindu-li-se Adrian George Popescu, Mădălina Ene şi Liana Mareş care au asigurat pregătirea muzicală a actorilor.

Rezultatele nu au fost egale, nici fără cusur nu sunt. Pentru timpul record în care au fost obţinute, ele sunt însă cât se poate de stimabile. În unele cazuri mai e ceva, chiar mai e mult drum de parcurs până la absolut, dar impresia de ansamblu e una cât se poate de favorabilă. Interpreta Mariei- Anca Bianca Popescu, în reprezentaţia văzută de mine- cântă excelent, fructificând avantajul de a avea studii muzicale de specialitate. Bine cântă şi Lucian Ionescu, distribuit în rolul Tony, şi Alina Petrică (Anita), şi Rareş Florin Stoica (Bernardo), şi Silviu Mircescu (Riff), şi Gabriel Sandu (Chino). Ansamblurile din care fac parte Petre Ancuţa, Idris Clate, Andrea Şovan,  Daniela Tocari, Sânziana Tarţă, Emilian Mârnea, Eugeniu Cozma, George Albert Costea, Alexandru Ştefănescu, Simona Pop, Nicholas Caţianis au forţă, dramaticitate şi relevanţă. Iar dacă vocile sau tehnica îi mai trădează din când în când pe unii interpreţi în ajutor le sar calităţile actoriceşti evidente, farmecul personal şi cel a tinereţii, spiritul de echipă, şi, nu în ultimul rând, devotamentul. Cu toatele asigurând bună parte din energia spectacolului, din vivacitatea lui, din sensibilitatea sa, din policromie. Calităţi ce fac ca această rescriere şi transplantare în spaţiul unei Americi măcinate de prejudecăţi rasiale a poveştii lui Romeo şi a Julietei sale să fie revalidată în spectacol, dincolo de unele balasturi temporale evidente.

Regizorul Răzvan Mazilu şi-a pus la încercare virtuţile sale de pedagog şi, într-un timp record, i-a învăţat pe toţi componenţii distribuţiei să danseze aproape impecabil. Desăvârşirea e însă, aşa cum se cuvenea să fie, atuul cuplului Răzvan Mazilu-Judith State. Ei completează poezia tragică a montării, la fel cum o fac şi Istvan Teglaş (Gland Hand), şi fetiţa Elisa Andreea Mazilu (Îngerul-copilul). Şi aici grupurile funcţionează, şi aici e de lăudat gradul de omogenizare, osmoza la care s-a ajuns. E însă vorba despre o omogenizare şi o osmoză pregnant manifeste la nivelul secvenţelor. La organicitatea ansamblului, la dinamica sa mai e de lucrat. Nu exclud ca dorita coeziune, favorizată de formula teatrului în teatru pentru care a optat regizorul, să vină pe măsură ce spectacolul se va roda.

E în fişa postului criticului să emită şi obiecţii. Am făcut-o. Dar e în rostul fiinţei sale să se şi bucure, să se şi emoţioneze. Mărturisesc că mi s-au întâmplat toate acestea. M-am bucurat să îi văd pe scenă pe toţi aceşti tineri, m-am bucurat să le admir seriozitatea şi să le constat solidaritatea. Spectacolul văzut în Sala Odeon-ului mi-a mai prilejuit un motiv de bucurie. Căci nu e puţin lucru să îi vezi pe scenă, alături de actori tineri şi foarte tineri, pe trei dintre cei mai buni, cei mai încercaţi artişti ai Teatrului-gazdă. Pe Ionel Mihăilescu, pe Constantin Cojocaru şi pe Mircea Constantinescu care, cu toţii, au acceptat să joace roluri episodice. Elaborate cu un profesionalism exemplar. Dovadă peremptorie, cum spun juriştii, că solidaritatea de breaslă nu e defel vorbă-n vânt şi că praful şi pulberea se alege de inventatele antagonisme atunci când e vorba despre artă adevărată. 

FESTIVALUL NAŢIONAL DE TEATRU, UNITER &Teatrul ODEON din Bucureşti- WEST SIDE STORY- Bazat pe un concept de: Jerome Robbins;

Libretul: Arthur Laurents;

Muzica: Leonard Bernstein;

Versuri de: Stephen Sondheim;

Un spectacol de: Răzvan Mazilu;

Costume: Doina Levintza;

Cu participarea extraordinară a Orhestrei Naţionale Simfonice a României;

Dirijor: Gabriel Bebeşelea;

Light design: Alin Popa;

Sound design: Laurenţiu Stângă;

Pregătirea muzicală: Adrian George Popescu, Mădălina Ene, Liana Mareş;

Cu: Anca Bianca Popescu, Lucian Ionescu, Sânziana Tarţa, Alina Petrică, Silviu Mircescu, Rareş Florin Stoica, Idris Clate, Andrea Şovan, Gabriel Sandu, Daniela Tocari, Eugeniu Cozma, George Albert Costea, Alexandru Ştefănescu, Simona Pop, Nicholas Caţianis, Emilian Mârnea, Constantin Cojocaru, Mircea Constantinescu, Istvan Teglaş, Elisa Andreea Mazilu; Dansează: Răzvan Mazilu şi Judith State;

Data premierei: 25 octombrie 2014