Aureliu Manea, stingerea definitivă

Aureliu Manea nu era ca steaua eminesciană, ce străluceşte fiind deja moartă de sute de ani, nu, din păcate, el era o stea de mult stinsă, a cărei lumină, noi, cei din generaţia lui, o păstram însă în noi. Noi i-am asigurat supravieţuirea, căci, el intrase în noaptea spiritului de ani de zile.

Acum câţiva ani, Ion Caramitru îi acorda un premiu pentru întreaga operă. Marina Constantinescu îi consacra o manifestare omagială, Gheorghe Preda îi făcea un documentar, Gabor Tompa îi punea în scenă la Cluj piesele unice, Andrei Şerban vorbea despre el, iar eu îi restituiam cel mai frumos cadou făcut de un prieten: coroana lui Macbeth oferită de Manea acum 4 decenii şi care, astfel, de la Paris unde mă însoţea, îi revenea. Manea a fost fantoma care ne-a reunit.

Aureliu Manea a apărut la sfârşitul anilor 60 ca un meteorit, semnând la Sibiu celebrul spectacol  „Rosmersholm“,  spectacol pe care Radu Penciulescu l-a salvat de la interdicţie, Pintilie l-a salutat cu entuziasm, iar, eu, cu pasiune, l-am apărat şi de aceea am suportat sancţiunile şefilor de atunci. În 2015, la Sibiu, pe urmele lui Manea, se va repune în scenă piesa lui Ibsen.

Teatrul pentru că dispare are nevoie de simboluri, care îi întreţin memoria, Manea a fost „miracolul“ generaţiei noastre pentru că el a acordat teatrului cea mai intensă putere de mărturisire.

Era un artist legendar, dar unul îndepărtat de scenă, dar care, pentru mulţi dintre noi, semăna înţelepţilor orientali ce se retrăgeau la munte fără ca să se şteargă din amintirea celor care îi iubiseră.

Pe Aureliu Manea îl ştiam într-un spital, dar nu-l vedeam.

Prezenţă trecută, cicatrice nevindecată. Ultima oară l-am văzut la premiile UNITER şi despărţindu-ne i-am spus: „Rică , o să-ti scriu“. „Dar nu o să-ţi răspund“, a murmurat el, la despărţire.

Eu i-am scris fără să aştept un răspuns şi de aceea azi continui să-i scriu cu aceeaşi certitudine a tăcerii.

Îl ştiam pierdut, undeva, într-un spital, el era încă o prezenţă. Acum el se stinge definitiv şi mai mult decât oricând resimt nevoia de a-i întreţine amintirea.