Mâna care te-a lovit

Este luni dimineaţa. Drumul tău spre serviciu trece pe lângă teatru. Acolo ai trăit cu două seri înainte o magie. Care te-a făcut, la căderea cortinei, să aplauzi şi să plângi. Aplaudai şi plângeai.

Urci treptele staţiei de metrou Izvor. Aştepţi verdele la semafor. E soare. Se face verde. Traversezi Splaiul. Ai putea să ocoleşti teatrul, s-o iei la stânga, pe Calea Plevnei. Dar mergi înainte, pentru că vrei să vezi teatrul în lumina dimineţii. Recunoşti afişele de la intrare: „Car(o)usel“. Treci pe lângă uşa închisă. Mergi pe trotuar cu gâtul sucit spre ferestrele mari ale teatrului. Ştii că ar trebui să-l saluţi pe maestrul Liviu Ciulei ale cărui fotografii uriaşe te emoţionează mereu: „Bună dimineaţa, domnule Liviu Ciulei! Nu mă cunoaşteţi, dar să ştiţi că eu v-am văzut «Visul unei nopţi de vară» la sala Toma Caragiu, în ’91 sau ‘92, dar acum mă grăbesc, caut pe altcineva!“. De ce minţi? Nu cauţi pe altcineva. Te cauţi pe tine.

Ajungi în dreptul celei de-a doua intrări a teatrului, cu porţile de sticlă. Îi vezi pe căluţi! Căluţii din lemn în foaier! Căluţii din „Car(o)usel“! Pentru că spectacolul lui Andrei Şerban începe cu o petrecere în foaier, într-o atmosferă de bâlci. Ca o zonă a purificării spirituale. Şi tu erai acolo, chiar acolo!, lângă un căluţ, în mijlocul bâlciului din „Car(o)usel“. Vlad Ivanov, interpretul personajului Liliom, cântă cu pasiune canţonete. Actorii şi spectatorii dansează, aplaudă şi se bucură... Şi tu te-ai bucurat! De ce? Pentru că viaţa e frumoasă – ţi-ai amintit. Pentru că trebuie să te bucuri de viaţă! Dar petrecerea s-a terminat şi ai intrat în sală, împreună cu ceilalţi spectatori, fermecaţi de culori şi de muzică. Ce s-a petrecut în foaier, însă, a fost „pojghiţa“ vieţii. Acolo, înlăuntrul scenei, a fost mâna magică ce te-a lovit.

Teatrul poate să zguduie munţii sub care credeai că-ţi ascunzi tainele pe vecie.           

„Mâna care te-a lovit ar vrea de fapt să te mângâie“ – auzi replica asta în spectacol şi ţi se pune un nod în gât. Nu vrei să-ţi aminteşti. Liliom a lovit-o pe femeia care-l iubeşte. Liliom te-a ghicit. Parcă te simţi prins într-o capcană, personajele piesei au conspirat cu actorii, care te-au vrăjit în foaier, apoi te-au condus în sală, ca să recunoşti, să înduri, să te spovedeşti, să-ţi ceri iertare şi să plângi. Şi să-i aplauzi. Drept recompensă? Drept pedeapsă pentru suferinţa pe care ai creat-o fiinţei iubite? După faptă şi răsplată – e prea simplă judecata asta! E de-ajuns că ai plâns aici, în teatru. În ceruri cum va fi? În mod sigur, nu va fi ca în spectacolul lui Andrei Şerban.

Te întorci de la căluţii din foaierul teatrului. Porneşti pe Schitu Măgureanu, spre serviciul tău. Să nu spui nimănui că ai plâns la „Car(o)usel“. Or să te creadă că eşti slab de înger (deşi ai făcut armata la Marină!), că eşti în depresie, că ai avut o cădere de calciu, că eşti prost. Teatrul poate să zguduie munţii sub care credeai că-ţi ascunzi tainele pe vecie. Până la Judecata de Apoi.