Maia Morgenstern, la 55 de ani: „E o şansă faptul că m-am întâlnit cu eroine, teribil de neasemănătoare“

Naturală, deschisă, modestă, Maia Morgenstern ne-a dat prilejul să o descoperim de nenumărate ori prin filmele sale, prin rolurile sale, prin jocul său fascinant. A fost, este şi va fi mereu femeia fără ascunzişuri, fără regrete, fără tăceri. Pe 1 mai, actriţa împlineşte 55 de ani.

Actorul, când e conştient de prezenţa sa nu are nevoie să exagereze, pentru că publicul îl urmează la fiecare pas. Pe Maia Morgenstern publicul a urmărit-o de la debut şi până acum. Un debut care a însemnat, evident, emoţie, teamă în faţa necunoscutului, dar şi speranţă, speranţa unei realizări, a unei confirmări viitoare, a certitudinii drumului ales. La fiecare întâlnire cu actriţa, fie la teatru, pe stradă, fie la o lansare de carte sau eveniment social, glasul său te cuprinde ca-ntr-un poem al lui Shakespeare. Dăruirea de sine şi entuziasmul Maiei Morgenstern sunt molipsitoare.

A fost repartizată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ după terminarea Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1985. Debutul în cinematografie s-a produs în anul 1983, cu filmul „Prea cald pentru luna mai”, însă notorietatea internaţională a căpătat-o cu rolul din „Balanţa”. Din 1988 a devenit actriţă a Teatrului Evreiesc de Stat, jucând apoi pe scenele altor teatre din Capitală, ca Odeon şi Bulandra, în producţii independente la Teatrul Luni şi Compania D'Aya, iar, din 1990, a primit să joace la Teatrul Naţional Bucureşti. A acceptat provocarea de a prelua destinele Teatrului Evreiesc de Stat, lucru deloc simplu. „Am terminat liceul în 1980, am picat în primul an, dar am intrat, ca figurant, în locul colegului meu de atunci, Radu Mihăileanu, regizorul cunoscut de acum. Am început, într-un spectacol în idiş, «Visul unei nopţi de vară», de Shakespeare, jucam rolul lui Puck. Sunt mai mult de 35 de ani de când sunt în Teatrul Evreiesc. Pot să spun că am existat dintotdeauna în Teatrul Evreiesc, nu l-am părăsit niciodată, am deschis ochii şi sufletul aici. Am învăţat meşteşug în Teatrul Evreiesc. Am visul, am dorinţa, am ambiţia, am speranţa de a reabilita acest teatru. E un important monument istoric şi cultural. Clădirea trebuie consolidată. Teatrul Evreiesc are o istorie de peste 130 de ani în România, iar noi trebuie să o continuăm. Dorim să restituim dramaturgiei texte controversate, interzise, incomode. E păcat să nu le cunoaştem şi să nu le abordăm. Am dus la capăt proiectele fostului director al teatrului, Harry Eliad, care a plecat dintre noi şi căruia îi păstrez o vie amintire”.

Munca, pasiunea, dorinţa şi perseverenţa au adus-o aici. Acestea sunt ingredientele principale care au propulsat-o spre o carieră frumoasă, plină de împliniri. „Totuşi sunt mulţi actori care meritau, cel puţin la fel de mult ca mine, să fie recunoscuţi şi apreciaţi. Lucian Pintilie este unul dintre oamenii căruia îi datorez o mare parte a succesului meu, datorită lui am ajuns la acest nivel”, mărturiseşte actriţa.

A avut o copilărie tulburată, marcată de lipsuri materiale, dar foarte bogată pe plan spiritual. Cel care i-a stat alături cel mai mult a fost tatăl său. „El mi-a picurat în suflet ideea de bunăvoinţă. Nu cu discursuri teoretice, ci cu poveşti. Fără discursuri teoretice am aflat de Moise, Buddha, de Mahomed, de Iisus, despre istorie. Televizor nu am avut în mod deliberat. Până la 18 ani, nu a existat televizor în casă. Ne jucam, cu tata, pe stradă, mergeam la plimbare în Herăstrău, aflam despre capitalele lumii. Am învăţat geografie, istorie, în joacă. A fost minunat!” Când îi răceau copiii, acele banale răceli, mereu îşi reamintea de energia, timpul, grija şi atenţia pe care i le acordau mama şi bunica ei. „Nopţi întregi de schimbat comprese şi frecţie, baie de sare la picioare, şi încă un leac, atenţia şi grija, timpul pe care îl investeau părinţii noştri, de la cele mai mărunte lucruri până la felul în care buchiseau, citeau, împreună cu noi, parcurgeau un traseu, un drum. Fie că era drumul la şcoală, fie că era drumul nu ştiu unde, fie că învăţai să coşi”, rosteşte cu nostalgie Maia Morgenstern.

Dacă nu ar fi devenit actriţă, şi-ar fi dorit să fie medic pediatru. Are harul de a se înţelege cu copiii. De altfel şi acum merge prin grădiniţe şi şcoli şi citeşte pentru aceştia cu drag. De semănat seamănă cu mama sa, iar la nervi cu tatăl său. „O admiram pe mama mea foarte mult, pentru că era o persoană tonică, mereu cu zâmbetul pe buze. Eram un copil greu de suportat, dar un copil dorit de părinţi, şi prin urmare, răsfăţat. Simţeam iubirea, dar în acelaşi timp am primit o educaţie extrem de riguroasă. Pentru mine, mama a fost totul. Ea este cea mai frumoasă rugăciune a mea. Eram însetată de dragostea mamei mele, aş fi vrut să fiu în permanenţă lângă ea, cu ea. Era o persoană foarte activă din punct de vedere profesional, profesor, informatician. Era foarte solicitată şi dedicată profesiei sale. Avea o răbdare înduioşătoare şi cu mine, şi cu tata. Tatăl meu a avut şi preocupări literare şi filosofice, a fost chiar profesorul de logică matematică al lui Constantin Noica. Tata e cel care m-a îndrumat înspre teatru. Şi-a dat seama că asta îmi doresc. A observat din felul în care mă jucam sau din felul în care percepeam un spectacol de teatru la care mergeam împreună. «Tu vrei să te faci actriţă», mi-a spus. Am fost înspăimântată. Discuţia asta am avut-o la 18 ani, şi cum eram şi sunt foarte orgolioasă, mă înspăimânta de fapt perspectiva unui eşec. Tata cred că m-a învăţat cum să gestionez un eşec şi durerea care-l însoţeşte. Pentru că am început cu un eşec: am căzut la examenul de admitere la Facultate, la IATC. Mama a suferit cel mai mult. Şi eu mi-am făcut atunci din alinarea suferinţei mamei mele un scop, iar asta m-a ajutat. Am vrut să-i dovedesc că pot. Am reuşit, dar cu peripeţii. Am făcut o amigdalită îngrozitoare, cu 40 temperatură şi şoc anafilactic, de la atâta penicilină. M-am dus la examen cu Salvarea. A fost ultima mea amigdalită. Am acum o sănătate de fier. Şi am înţeles cât de importantă este sănătatea în meseria asta. Mi-am recâştigat vigoarea, rezistenţa, în timp”, povesteşte Maia Morgenstern.

Cel mai frumos cadou pe care l-a primit în copilărie şi era fericită când se repeta era tortul făcut de mama sa. „Am primit şi Le Petit Larousse, ştiu că m-au chemat părinţii de la joacă şi eram tare nemulţumită şi nervoasă că-mi întrerup joaca. Mi-au dăruit Le Petit Larousse en image... Eram foarte dispusă să nu-mi placă. Eram ferm decisă să fiu Ghiţă Contra şi să nu-mi placă nimic, dar... am fost fascinată şi mi-aduc aminte că pe coperţile interioare avea textele multor cântece în franceză pentru copii, şi cred că aşa am învăţat franceza pe care o ştiu. A privi înapoi cu tandreţe la propriile creaţii şi, implicit, la propriile-ţi greşeli, stângăcii, neîmpliniri este o treabă foarte anevoioasă, ce presupune o înţelegere superioară, un grad de luciditate şi detaşare pe care, din păcate, de cele mai multe ori, nu le căpătăm decât mult mai târziu, odată cu trecerea anilor. A privi înapoi cu mânie pare mult mai firesc, nu-mi vine deloc să mă absolv, să zâmbesc înduioşată, revăzând personaje pe care nu le-am dus până la capăt, reacţii ce nu sunt pe deplin fireşti, situaţii ce puteau fi mai bine explorate, exploatate. Consider o şansă faptul că m-am întâlnit cu eroine de facturi diferite, de vârste diferite, teribil de neasemănătoare, astfel încât sper că nu mă aflu în pericolul de a fi etichetată, de a fi folosită doar într-un singur gen de personaje”, spune Maia Morgenstern.

Părinţii au învăţat-o să privească realitatea şi să o înfrunte. Deşi aceştia erau atei, Maia în schimb este o persoană religioasă. „Ce înseamnă pământul acesta românesc pentru mine? Am învăţat de la părinţii mei multe.Tatăl meu mi-a spus: «Noi, evreii, avem 11 porunci!» Cele zece sunt practic aceleaşi în toate confesiunile, până la urmă pilonii civilizaţiei şi ai umanităţii: să nu furi, să nu ucizi, să nu minţi, să respecţi pe tatăl şi pe mama ta... «Mai avem una. Respectă legea locului unde trăieşti!» Asta se traduce prin a respecta locul unde trăiesc, unde îmi cresc copiii, unde îmi câştig existenţa. Sunt cetăţean român, sunt evreică, trăiesc la confluenţa acestor două culturi, acestor două forme de energie, atât de intense, atât de paradoxale. Sunt aici, trăiesc aici, visez aici, îmi cresc copiii aici, mă zbat aici, plâng, râd aici”, rosteşte emoţionată actriţa. „Dacă tot vorbim despre România... Evident că întreaga configuraţie europeană devine cu atât mai bogată, cu atât mai interesantă, cu atât mai plină de contradicţii în contextul în care România îşi află locul ei demn, controversat, zbuciumat în peisajul european. Cred că se cuvine cu linişte, cu calm, cu demnitate să ştim exact cine suntem, acceptându-ne zonele luminoase şi umbrele fără să încercăm să cosmetizăm nici pe una, nici pe alta. Nici încercând să strălucim mai tare decât ar fi cazul, nici întunecându-ne, scufundându-ne în complexe de inferioritate mai abitir decât e cazul. Nici dezvoltând sentimente de martir cu orice preţ, de victime. O mare parte din energia pe care o cheltuim plângându-ne de milă cuvine-s-ar să o tranformăm în energii creatoare pentru a recunoaşte ceea ce suntem, a ştii exact ce suntem acum, a ne raporta şi racorda la valorile universale şi europene, nu tânjind neapărat şi imediat după bunăstarea economică pe care o mirosim acolo. Nu am soluţii universale!”, afirmă Maia Morgenstern.

Prieteni are cât să-i numere pe degetele de la o mână. „Am prieteni foarte buni care mi-au fost alături şi în momente mai puţin vesele, care imi spun ce este în neregulă chiar şi într-un moment de succes. Familia nu m-a menajat, este un fel de oglindă, mă atenţionează de pericole, de imperfecţiuni. N-am avut dezamăgiri, pentru că pe cei care şi-au schimbat atitudinea în funcţie de succesul meu nu i-am considerat prieteni. Am fost foarte atentă la laude, la injurii, tocmai ca să nu sufăr. Trebuie să ştii exact ce şi cum vrei, ce ai de făcut, trebuie să priveşti lucrurile în perspectivă şi să ai respect faţă de sine. Cred că de toate acestea ai mare nevoie pentru a reuşi în orice profesie. Vei şti astfel ce înseamnă să-i respecţi pe ceilalţi.Trebuie să ştii exact ce şi cum vrei, ce ai de făcut, trebuie să priveşti lucrurile în perspectivă şi să ai respect faţă de sine. Cred că de toate acestea ai mare nevoie pentru a reuşi în orice profesie. Vei şti astfel ce înseamnă să-i respecţi pe ceilalţi. A fi prieten cu cineva nu înseamnă să mergi la cafea în fiecare zi, ci să poţi găsi sprijin când ai nevoie. Prietenia este ceea ce eşti dispus să investeşti, să dai fără să aştepţi la timp, bucuria de a dărui, de te dărui, de a cere ajutorul atunci când ai nevoie, de a nu te ascunde, de a nu te feri să ceri ajutor atunci când ai nevoie. Acesta este secretul prieteniei. Prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte! Ce înţeleaptă vorbă!”, a încheiat Maia Morgenstern.

Tudor Aaron, Eva Lea Cabiria şi Ana Isadora, cei trei copii ai actriţei, reprezintă motivele zilnice de zâmbet. „Isadora şi Cabiria sunt darurile mele cele mai de preţ. Mă bucur de ele în fiecare zi. Am avut întotdeauna ajutor în familie, am fost ajutată, am avut lângă mine persoane de maximă încredere. Lui Tudor îi vreau tot binele din lume. Sunt mândră de el că-şi găseşte locul său, drumul său, specificul său! E fericit să-şi deschidă aripile, se dezvoltă, se găseşte şi se regăseşte în destinul pe care până la urmă şi-l creează singur. E un spirit liber! Să fie sănătos! Trebuie să dovedim cine suntem prin noi înşine, nu prin cine joacă lângă noi. Suntem importanţi dacă facem ceva valoros, curajos, nu pentru că ne aflăm într-un pluton prestigios”.