Mai mult ca perfectul: andreeaşiandreigrosu

Un nou brand românesc s-a impus pe piaţa culturală în ultimii opt ani. Fără tigăi gratuite, împărţite prin supermarketuri, fără zâmbete sclipitoare pe la televiziuni, fără mari campanii de publicitate. Pentru că nu se adresează celor mulţi. Ci celor aleşi. Adică celor care mai cred în inteligenţa emoţională împărtăşită.

unteatru (scris cu litere mici) s-a născut pe 25 iulie 2010, ca o aventură a unui cuplu de tineri regizori idealişti, ar fi spus unii, inconştienţi, ar fi zis alţii. Hotărâţi, am spus eu, care, scriind despre ei doi ani mai târziu, am şi unit, printr-o licenţă gramaticală, numele Andreei şi al lui Andrei Grosu, întrucât  ANDREEASIANDREIGROSU acţionează ca unul.

În aceste zile sărbătoresc teatrul şi arta, în general¸ prin Zilele unteatru pentru unpublic, cu spectacole proprii şi invitate, seri de muzică, film şi discuţii despre de toate, cu actorii teatrului, pe terasele pe care le-au amenajat la sediu.

Povara de a fi privat în România

Născuţi pe la jumătatea anilor ’80 ai secolului trecut, cei doi abia ieşiseră de pe băncile facultăţii, când s-au aruncat cu trup şi suflet, în crearea companiei teatrale unteatru. Un proprietar generos le-a pus la dispoziţie o clădire cam obosită, de lângă Primăria Generală, cu care încă nu se hotărâse ce va face. Şi în acel spaţiu romantic, mic şi cam nesigur, au început cei doi să monteze spectacole.

Am văzut acolo Trei femei înalte, după Edward Albee, care le-a adus mai multe premii la festivaluri de teatru independent. Am descoperit atunci ceea ce va deveni o marcă a stilului regizoral al celor doi: crearea unui univers scenic intim, în care prestaţia actoricească, cizelată până la detaliu şi susţinută de un cadru scenografic minimal, dar esenţializat, ocupă prim planul.

După un parcurs de opt ani, andreeaşiandreigrosu au trecut de la aventura de început, care, neavând nicio susţinere financiară, avea toate şansele să fie un eşec, la un statut propriu, recunoscut ca valoare, în teatrul românesc. Şi s-au mutat într-una din clădirile industriale, recuperate pentru cultură în ultimele decenii, unde cândva se produceau haine de blană pentru piaţa externă (chiar şi pentru Rusia, îmi spune unul din portarii clădirii, într-o seară când mergeam la unteatru).

Sanda Vişan: Cum priviţi acum parcursul vostru în teatru?

Andrei Grosu: Mie mi se pare că la început de tot, din inconştienţa de a porni proiectul unteatru, şansele ca să fie un eşec erau mici.

S.V.: Mici?

Andreea Grosu: Nu şansele, ci riscul era mic. Nici acum n-am ieşit din zona de pericol, pentru că s-au mărit responsabilităţile, am făcut pasul acesta acum trei ani...

S.V.: Adică aţi închiriat spaţiile mai mari din strada Sfinţii Apostoli.

Andreea: Exact. Ne-am asumat o chirie pe lună, lucru care acolo era opţional şi din când în când, când puteam să plătim. Şi plăteam utilităţile şi mai dădeam câte o sumă, dar ne era foarte greu. Acum ne-am asumat riscul să avem o sală de trei ori mai mare.

S.V.: Ce capacitate are sala mare? Căci aţi amenajat şi o sală studio.

Andrei: În medie, 120 de locuri, iar cea mica, 40. Dar depinde de spectacole.

S.V.: Acesta nu e un număr care să vă asigure venituri viabile.

Andreea şi Andrei: Nu.

S.V.: Şi atunci cum funcţionaţi?

Andrei: De pe o zi pe alta! Din încasările noastre, foarte puţini dintre actorii care joacă la noi primesc bani şi asta se întâmplă mai ales din diferite deplasări pe care le facem.

S.V.: Deplasări la festivaluri?

Andrei: Da. Suntem invitaţi la majoritatea festivalurilor şi avem invitaţii şi la alte teatre din ţară, chiar dacă nu e festival. E un proiect care, la momentul ăsta, pe foaie, se susţine şi ieşim aproape pe zero, cu câteva pierderi. Dar e clar că un astfel de teatru este nişat.

S.V.: Un teatru de elită, cu un repertoriu de valoare, care nu recompensează aşteptările facile ale publicului.

Andrei: Un teatru nişat, fără o susţinere financiară, nu are cum să funcţioneze, pentru că marea majoritate a oamenilor care merg la teatru rar, adică de două ori pe an, să spunem, nu vor să vină la acest gen de spectacole. Şi atunci se vor duce către entertainment, care se susţine financiar şi se va susţine tot timpul. Vezi tot ce înseamnă Broadway. Aşa că, unui teatru ca acesta, nişat, fără nişte parteneri, îi e destul de greu să funcţioneze.

S.V.: Aveţi parteneri?

Andrei: Norocul e că, de luna asta, avem un partener, în cei de la BRD, care ne vor ajuta cel puţin pentru stagiunea asta şi vedem cum putem continua parteneriatul. E unul foarte important, fiindcă, începând de acum, putem vorbi şi de bani de producţie pentru anumite spectacole, fără a le mai face din ce aducem noi de pe acasă.

S.V.: În 2013 îmi spuneaţi acelaşi lucru: facem multe, aducând lucruri de acasă şi plătind cu banii noştri.

Andreea: Nu mai departe de lunea trecută, când a avut loc premiera dlui Andrei Şerban, am făcut spectacolul din ce aveam aici, scaune pe care le puteţi recunoaşte şi din alte spectacole, valizele, tot ce s-a găsit în teatru.

S.V.: Trebuie să spun că eu consider aceste limitări materiale, sau ideologice, cum era cazul înainte de 1989, a fi stimulatoare pentru inventivitatea creatorului, ele sunt un factor pozitiv pentru cei care au capacitatea să fie originali, cum e cazul şi aici.

Andreea: Când nu ai, lucrezi cu lucrurile pe care le găseşti. E adevărat, e un exerciţiu, dar cred că funcţionează până la un anumit punct, după care intri într-o zonă de disconfort, în care chiar ai nevoie de o boxă funcţională, de o lumină bună. Vorbim de lucruri tehnice, de care ne împiedicăm în fiecare zi. Nu vorbim de costume, de recuzită sau de decor, acolo ne descurcăm.

S.V.: Încă de la apariţia sa, mişcarea teatrală independentă a fost nevoită să se descurce cum poate, fiindcă nu există un cadru legislativ adecvat noilor realităţi teatrale.

Andrei: Nu ştiu dacă există teatru independent în România. Dacă analizăm termenul acesta, independent, vine firesc întrebarea: independent faţă de ce?

S.V.: Financiar.

Andrei: Depinzi totuşi de public.

Andreea: Înseamnă, de fapt, privat.

Andrei: Nu ştiu dacă noi suntem un teatru independent sau privat, suntem unteatru. Punct. Avem uneori finanţări de la AFCN...

S.V.: Aţi făcut şi această aventură? E o nebunie, mai ales când faci deconturile contabile post eveniment.

Andrei: Exact. Am avut finanţări şi de la ARCUB, când erau vremurile bune pentru municipiul nostru.

S.V.: Dar sunt sume foarte mari la Primărie, pentru cultură, dar mai ales pentru divertisment. Voi nu mai primiţi acum?

Andrei: N-am primit niciodată decât la concursul de proiecte. Atât a rămas: AFCN şi ARCUB.

S.V.: Şi ARCUB nu mai organizează concursuri de proiecte de teatru?

Andrei: Nu.

S.V.: Îşi face propriile producţii. Şi atunci de unde aţi putea primi bani, în afară de AFCN? E singura sursă?

Andrei: Acum, da. Dar banii sunt foarte puţini la AFCN, în jur de 12.000 până la 15.000 euro pentru un proiect, din care se scad taxele.

S.V.: Pentru un proiect de teatru e foarte puţin. Pentru o cântăreaţă pop e OK.

Andrei: Noi ne descurcăm. Alte surse de finanţare nu există. Pentru Zilele unteatru ne-a ajutat Ministerul Culturii, pentru al treilea an la rând. De opt ani de zile tot dăm exemplul din Germania...

Andreea: Şi din Ungaria...

Andrei: Unde, dacă un teatru independent sau privat, oricum i-am spune, demonstrează că poate face nişte lucruri şi are continuitate, în Germania, consiliul burgului vine şi spune: de anul următor vei primi 40% finanţare. Şi se poate ajunge pană la 80% de la stat, fără să ştirbească în niciun fel libertatea teatrului.

Andreea: Acesta e un risc foarte mare. Când faci aplicaţia, trebuie să te informezi: poţi deveni teatrul unei primării, dar poţi să şi pierzi foarte mult.

Andrei: Soluţii sunt multe, dar le ştie toată lumea.

S.V.: Care sunt soluţiile?

Andrei: A nu mai face anumite lucruri, a gândi alte lucruri cu mai multă bunăvoinţă...Dar se ştiu. De aceea ieşim în stradă, nu?

S.V.: Cine le ştie? Hai să le numim...

Andreea: Clar e momentul să se schimbe lucrurile. Aşa nu se mai poate, ăsta e pulsul ţării acum, de aia există mişcarea asta. Nu e o revoltă în sine, n-are nimeni chef de scandal, n-are nimeni chef de opoziţie în gol, dar aşa nu se poate. Vorbeam de investiţiile în divertisment. E OK, trebuie să existe şi spectacole de bulevard, şi cele de stradă, şi entertainment, oamenii au nevoie să se relaxeze.

Dar trebuie să existe şi altceva, trebuie să ai şi alternativă, care trebuie şi ea susţinută. Acolo e problema, de fapt, acolo e lupta mare.

Andrei: Şi în niciun caz nu facem politică prin ceea ce facem acum. E nevoie de un restart al întregului sistem cerebral de gândire românesc, din toate partidele.

S.V.: Crezi că e posibil?

Andreea: Noi suntem, de felul nostru, foarte optimişti.

Pescăruşul FOTO Andrei Gîndac

La MaMa al Bucureştiului

Unul din spectacolele prezentate în cadrul Zilelor unteatru a fost recenta premieră cu Pescăruşul lui Cehov, adaptat liber de Andrei Şerban, pentru spaţiul (aproape) gol, pe care şi-l asumă, citându-l glumeţ în spectacol pe Peter Brook, autorul acestui concept teatral. Cu zece actori, zece scaune şi o scară, regizorul interpretează piesa prin lentila unui fel de teatru în teatru, fiindcă toate personajele au marile lor momente de uimire sau de izbucnire sufletească, la care celelalte personaje privesc, urmăriţi cu toţii de privitorul permanent, care este publicul aşezat în proximitate.

Lipsit de décor şi de efectele exterioare ce constituie regula atâtor producţii contemporane, Şerban recurge la o formulă scenică ce reinstaurează forţa cuvântului. Gândul rostit devine generatorul principal al universului ideatic şi emoţional al acestui spectacol al neiubirii, în care toţi suferă, fiindcă iubesc pe cine nu-i iubeşte. Încă o dată, marele regizor sfidează tendinţele şi transformă o lipsă (de mari mijloace scenice), într-un câştig artistic major, ce este în ton cu linia generală de performanţă a companiei unteatru, unde actorul constituie pilonul central de construcţie a discursului scenic. 

Sanda Vişan: Cum aţi reuşit să aduceţi un regizor de talia lui Andrei Şerban, la unteatru?

Andreea Grosu: Toată lumea ne întreabă asta.

S.V.: Atunci pun şi eu o întrebare banală. Iar răspunsul neaşteptat ar fi: el ne-a căutat, ca să monteze la noi.

Andrei Grosu: Răspunsul e undeva la mijloc.

Andreea: Dânsul s-a oferit, dacă pot spune astfel.

S.V.: Văzând spectacolele voastre.

Andreea: Da. A văzut spectacolele, a venit şi a văzut actorii, i-a plăcut atmosfera, a tot declarat că i se pare că e un LaMaMa al Bucureştiului. Ne-am bucurat tare. Şi-a exprimat disponibilitatea de a se întâlni cu oamenii noştri şi de a încerca să facă ceva. Invitaţia noastră stătea pe buze, dar noi n-avem cum să lansăm o invitaţie, fiindcă nu o putem acoperi financiar. A înţeles care e situaţia şi a dorit mult să lucreze, fără niciun alt avantaj. E aşa de simplu şi aşa de frumos!

Încă de la început, unteatru s-a dovedit a fi adeptul marelui repertoriu universal, în special modern şi contemporan, de la Cehov, Caragiale, Eliade, Pinter, sau Tennessee Williams, la Lars Noren sau Cormac McCarthy. Sunt piese care furnizează partituri solide talentatei trupe de tineri actori pe care unteatru se bazează.

Dar unteatru a fost în acelaşi timp mai mult decât un spaţiu teatral: s-a dorit a fi un sit cultural, fiindcă oferă spaţiu de manifestare tuturor artiştilor care nu se sperie de dimensiunea intimă, fie ei artişti vizuali, cineaşti sau muzicieni. Fiindcă ţinta finală a lui andreişiandreea este crearea unui loc de întâlnire (artistică), de convivialitate, de preţuire a celuilalt şi a valorilor culturale. Iar în actualul climat din societatea românească, un astfel de demers capătă chiar nuanţe subversive, deşi el reprezintă însăşi normalitatea.

S.V.: Această opţiune pe care v-aţi formulat-o de la început, pentru un repertoriu de calitate şi pentru un public pregătit cultural, care să poată înţelege codurile unui spectacol, ce avantaje şi ce dezavantaje are?

Andrei Grosu: Poate unul material. Dar, de fapt, lucrurile sunt în echilibru: spectatorii care vor cultură adevărată nu vor fi niciodată mai mulţi, numărul lor e o constantă.

S.V.: Aşa cum şi procentul de intelectuali dintr-o societate e cvasiconstant.

Andreea: Nu ştiu daca e un dezavantaj faptul că publicul nostru e atât de nişat şi sunt realtiv puţini. S-ar putea să fie mai mulţi şi să nu fi venit încă la unteatru.

S.V.: Şi chiar dacă ar vrea să vină mai mulţi, n-ar avea unde, fiindcă la voi se joacă la toate spectacolele, cu sălile pline, în fiecare seară.

Andrei: În afară de lunile martie- iunie, când dă firul ierbii şi lumea nu mai vine la teatru, aşa cum am auzit noi la Galaţi.

S.V.: E valabil şi pentru teatrele de stat.

Andrei: Deja din iulie noi avem sălile pline, fiindcă noi nu închidem stagiunea.

Andreea: Mă gândeam la ce spuneaţi, că am avut o opţiune la început. Noi n-am formulat o opţiune.

S.V.: Adică a venit natural, n-aţi ales între două lucruri.

Andreea: Nu ne-am propus să facem un gen de texte sau de spectacole, sau să lansăm un tip de dialog cu un anumit public. S-a întâmplat, e din noi şi e foarte onest şi e pentru anumiţi oameni. E un dialog pe care nu putem să-l purtăm cu toată lumea. Şi asta e foarte frumos, nu trebuie să vină toată lumea, ştim că suntem pentru un tip de public şi nu vrem să schimbăm asta.

S.V.: Scenele pe care lucraţi de când vă ştiu vă obligă la un anumit repertoriu. E un spaţiu limitat, nu puteţi face producţii mai ample, cum aţi făcut voi doi, în calitate de regizori, la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu spectacolul Regele moare, care a adus Marianei Mihuţ şi lui Victor Rebengiuc, două premii UNITER pentru Cea mai bună actriţă şi Cel mai bun actor.

Andrei : Noi credem că spectacolul acela se poate juca şi aici.

S.V.: Adevărat, fiindcă voi acolo aţi folosit scena mare, făcând-o mică.

Andreea: Corect, acela a fost un gând. Ne-am bucurat de scenă şi de sala mare, fiindcă altfel nu puteam să obţinem efectul căutat, senzaţia de hău şi de mult negru...

Andrei: Şi de lupă...

Andreea: Şi de lucru mic, în mijlocul unui mare nimic. Am fi putut să facem spectacolul şi la Sala Atelier.

S.V.: Pe scena mare a căpătat alte semnificaţii.

Regele moare

Regele moare de Eugène Ionesco, este, în viziunea Andreei şi a lui Andrei Grosu tot un fel de spectacol în spectacol. Fiindcă între mobilele unei sufragerii burgheze, obosite de câţi ani au adunat pe luciul lor, se joacă mica reprezentaţie dată de familie în cinstea călătoriei spre cele veşnice, a “Regelui” Bérenger.

Un ritual al marii treceri, în care pasiunile vieţii izbucnesc şi se sting ruşinate, în faţa marelui spectacol al morţii, cu tremurul sufletului ce traversează toate stările posibile, de la uimire, revoltă şi neîncredere, la finala cedare în faţa inexorabilului, pe care Pater familias o trăieşte cu duioşia indusă de bătrâna sa “Regină” Marguerite. Cu experienţa de viaţă a celor aproape 35 de ani ai lor, cei doi tineri regizori au ştiut să traseze perfect detaliile acestui ultim drum terestru, pe care, cu ritual sau nu, îl străbatem în final cu toţii.

unteatru iubeşte spaţiile mici

Dar Groşii nu au timp să se ocupe doar de viziunea artistică a unei producţii, fiindcă sunt mai ales administratorii companiei pe care au fondat-o. Aş fi vrut s-o numesc afacere, dar ea nu le aduce venituri, aşa că rămâne încă întruparea unui vis. Şi de parcă teatrul nu le-ar fi înghiţit tot timpul, în viaţa lor a apărut şi un micuţ Kristof, care creşte cu ei prin teatru şi îi răspunde bunicii că părinţii lui nu-s la teatru, ci la muncă!

Sanda Vişan: În 2012, montaţi Bolnavul închipuit şi declaraţi că în epoca plagiatelor, textul vi se pare foarte potrivit. În circumstanţele de azi, ce text aţi alege?

Andreea Grosu: Mult zgomot pentru nimic ar fi potrivit, s-a şi montat bine, de curând. Pentru mine acela e un text important pentru 2018.

.S.V.: Şi festivalurile vă consideră importanţi, sunteţi invitaţi?

Andrei: La majoritatea festivalurilor suntem invitaţi.

S.V.: Şi vă este uşor, nu? Fiindcă nu aveţi spectacole care să necesite mare efort logistic.

Andrei: Aici e o discuţie lungă. Avem spectacole care necesită un anumit spaţiu, o anumită lumină...

Andreea: O anumită intimidate. Asta e ceva ce pierdem mult în festivaluri şi ne-am pus problema asta încă de la prima participare, când eram în fostul sediu, unde jucam într-o sufragerie de treizeci şi ceva de metri pătraţi. Şi am jucat la Sibiu, la Teatrul Gong, în spaţii mult mai mari decât aveam noi şi am simţit că pierdem ceva. Dar e foarte frumoasă deplasarea şi întâlnirea cu alt public

Andrei: În general, raportarea faţă de teatrul independent este: păi ce contează, voi sunteţi independenţi, jucaţi cu o masă şi două scaune. Nu e chiar aşa. Noi avem scenografie, avem turnantă, avem montări care durează şase sau şapte ore, cu maşinişti, tehnicieni de lumini.

S.V.: Deci ideea asta că teatrul independent înseamnă ceva uşor e o prejudecată.

Andreea: De parcă ar fi un hobby! Noi nu facem aici lucrurile cu mai puţină atenţie decât într-un teatru instituţional, acordăm acelaşi timp, e aceeaşi muncă, sunt aceleaşi eforturi şi e acelaşi interes. Şi aceeaşi plăcere.

Andrei: Important e că toţi oamenii care lucrează la noi sunt poate chiar mult mai serioşi decât în alte teatre. Nu ne întâlnim de cinci ori, mai facem o repetiţie într-o noapte şi iese spectacolul!

Andreea: Poate că de asta nu vrem să pierdem condiţia asta de independent, deşi a căpătat anumite nuanţe uşor peiorative...

S.V.: Înainte de 1945 erau multe astfel de companii private în România şi, în măsura posibilului, unele se asociau cu spaţii comerciale, cum era fostul Teatru Comedia, actualmente Odeon, sau fostul Odeon, actualmente Teatrul Nottara, de pildă. Aveţi şi voi un astfel de spaţiu, în care organizaţi evenimente sau concerte alese şi ele pe un anumit tipic.

Andrei: Gândul de business iniţial a fost ca barul să poată susţine teatrul. Nu e aşa. Momentan teatrul susţine barul.

Andreea: Fiindcă nu ne pricepem noi.

Andrei: E o artă să fii cârciumar, în sensul bun al cuvântului.

S.V.: Nici Caragiale nu a izbândit în domeniu! Trebuie să vă aduceţi poate un asociat, fiindcă e un spaţiu foarte frumos.

Andreea: E frumos şi pierdem foarte mult.

Andrei: Ce ştim să facem bine sunt evenimentele, concertele cu oameni minunaţi: Ada Milea, Maxim Belciug, Maria Răducanu, Alexandru Andrieş, Partizan şi mulţi alţii.

S.V.: Şi atunci e plin?

Andreea: Da. Şi atunci locul ăsta capătă sens.

S.V.: Nu poţi să le ştii pe toate.

Sabrina Iaşchevici

Spuneaţi că nu plătiţi întotdeauna actorii? Totuşi, deşi nu sunt angajaţi aici, lucraţi cu aceiaşi actori de ani de zile.

Andreea: Din fericire, actorii cu care lucrăm acum sunt toţi angajaţi la teatre de stat.

S.V.: Între timp s-au angajat, dar voi lucraţi demult cu ei.

Andreea: Da, de la început lucrăm cu ei. Atunci funcţionam pe nişte donaţii, plăteam utilităţile şi nu se punea problema de bani de luat acasă.

Andrei: Lucrurile se vor rezolva acum, vom începe să facem nişte contracte. De când au schimbat Codul fiscal, nimeni n-a ştiut ce, cât, cum, unde se plăteşte, a fost un haos general. Acum s-au mai liniştit un pic apele, nu ştim cât o să ţină chestia asta, că, din ce am observant, la 2-3 ani se schimbă legea.

S.V.: Pe principiul: mişcaţi sacul, ca să nu iasă şobolanii.

S.V.: De fapt, vă întrebam dacă lucrul cu actorii aleşi de voi este o necesitate, că-i ştiţi, că aţi fost împreună de la început..

Andrei: Păi ăsta-i unteatru.

Andreea: Suntem împreună în tot ce facem, noi doi suntem, întâmplător, interfaţa. Ei sunt o parte imensă dintr-unteatru. Fără ei nu există nimic!

S.V.: Şi nu e uşor, unii sunt angajaţi la Brăila...

Andreea: În toată ţara sunt, la Ploişsti, la Brăila. Avem acum o actriţăa care vine de la Timişoara şi joacă în Pescăruşul: Claudia Ieremia.

S.V.: O vedetă a Teatrului Naţional din Timişoara vine la Bucuresti!

Claudia Ieremia în Pescaruşul

Andreea: Echipa s-a mărit, am pornit la drum cu câţiva oameni şi au tot venit din ce în ce mai mulţi, în călătoria asta. Ne bucurăm să avem acum o echipă stabilă, din peste douăzeci de actori.Oameni noi mai pot intra în câte un proiect, dar avem o echipă de bază şi nişte colaboratori, nimeni nefiind angajat.

S.V. Vă gândiţi să faceţi colaborări cu alte teatre?

Andrei: Ne gândim la câteva colaborări cu alte teatre, nu numai din ţara noastră. Pentru toamna, avem un proiect care sperăm să funcţioneze în zece oraşe din apropierea Bucureştiului.

S.V.: Cât de aproape?

Andreea: O să incercăm să facem nişte colaborări cu oraşele pe o rază de 300 km, să vedem dacă o să funcţioneze.

S.V.: Şi teatrele de stat se plâng că nu mai pot face turnee, fiindcă e dificil din punct de vedere financiar.

Andrei: Nu există aşa ceva! Dacă lucrurile sunt bine gândite şi există dorinţa de a face, lucrurile acelea se pot întâmpla. Nu sunt bani pentru ce? Un autocar, ca să facă 600 km, consumă 600 lei motorina. Despre ce costuri vorbim?

S.V.: Cazările, diurnele.

Andrei: La 300 km nu mai e cazare. Şi chiar dacă ar fi...

S.V.: Adică faci totul într-o zi? Aceasta ar fi exploatarea omului de către Groşi!

Andrei: Şi o cameră e 200 lei. Se pot face tot felul de lucruri, dacă există dorinţa. De ce multe alte teatre pot să facă lucrul ăsta şi altele nu pot? Vorbim de oraşe unde noi suntem chemaţi să jucăm, fără să fie un festival acolo. Ne cheamă, fiindcă sunt interesate, pentru comunitatea respectivă, să aducă lucruri noi.

Anul ăsta simţim că o să putem face asta, fiindcă avem nişte oameni noi în echipă, buni şi creativi. Iţi trebuie inventivitate, mai ales în deplasări care nu au atâta finanţare. Noi doi singuri nu puteam să facem şi asta.

N-aş vrea să fi fost înţeles greşit. Enorm de mult ţine de bani, dar nu totul! Multe lucruri pe care le facem au nevoie de bani şi acum avem un partener nou, cei de la BRD, şi sperăm că lucrurile se vor rezolva mult mai bine.

Tot despre povara de a fi privat

Andreea: În ultima vreme am tot auzit tot felul de lucruri despre noi. E normal. Percepţia generală e că aici merge totul bine, că avem bani şi că ne descurcăm.

S.V.: Şi, de fapt, nu aveţi nimic.

Andreea: E ciudat că oamenii presupun că ai tot ce-ţi trebuie, doar pentru că lucrul merge. Da, poate să meargăa, dar trebuie să depui efort, noi cerem ajutorul în continuu, căutăm finanţări, dar asta nu înseamnă că trebuie să te opreşti. Ce facem noi acum se poate. O spun pentru oamenii tineri, pot să încerce.

S.V.: De la vremea de început, când nu aveaţi bilete şi lumea făcea eventual o donaţie la pălărie, aţi ajuns azi la bilete, care includ şi plata drepturilor de autor. Pentru voi, care aveti o importantă selecţie de autori străini, aceasta poate fi o mare problemă, date fiind costurile.

Andreea: Din producţie, cam toţi banii se duc pe drepturile de autor.

Andreea: Dar asta e prima condiţie, când vrei să faci aşa ceva. Şi la vechiul sediu, noi le plăteam.

S.V.: Cu actorii te mai înţelegi, dar cu agenţii literari, nu.

Andrei: Am avut discuţii foarte lungi, cu unii care au înţeles şi cu alţii care n-au înţeles. Cei din Anglia, fiind un pic mai aproape de noi şi de fenomenul est-european, au înţeles exact ce înseamnă un teatru independent în România, le-am explicat exact cât e biletul şi atunci au perceput o sumă foarte mică, faţă de ceea ce cer de obicei. Celor din America cred că le-am trimis zece mailuri lungi, în care le explicam exact câţi oameni vin, că n-avem finanţare...

S.V.: Că nu înregistraţi pentru televiziune, că la ei, când aud de TV, explodează preţul.

Andrei: Ei nu înţeleg cum din teatru off off Broadway, cum suntem noi, poţi să nu faci bani.  

Andreea: Se mirau: cum nu aveţi finanţare? Vă susţine statul cu ceva, altfel e imposibil!

Andrei: Aşa că ei au cerut de cinci ori mai mult decât cei din Anglia. Ba chiar de zece ori mai mult, dar până la urmă au lăsat la jumătate.

S.V.: Şi această situaţie devine pentru voi un handicap, săa nu puteţi plăti şi să  renunţaţi la un text?

Andreea: Nu s-a întâmplat asta.

Andrei: Dar s-a întâmplat să nu fie televizat un spectacol făcut de noi, fiindcă au cerut enorm.

Andreea: Pentru spectacole însă i-am rugat, i-am implorat, am trimis fotografii, cronici, tot ce au vrut, ca să-i convingem că nu minţim. In cazul în care am avut de plătit sume mai mari, am jucat câteva spectacole şi toţi banii strânşi s-au dus către drepturi.

Ionut Vişan şi Mihaela Trofimov, Vandalul

S.V.: Un istoric al teatrului de poimâine, care ar vrea să vadă nu doar din cronici ce aţi făcut voi, va avea la dispoziţie ceva înregistrări de televiziune?

Andrei: Singura televiziune care face asta e TVR. Avem Vandalul, care a luat Premiul UNITER pentru teatru de televiziune, în regia Andreei Vulpe, şi Frumoasa călătorie a urşilor Panda, în regia Cătălinei Buzoianu. In rest, le filmăm în regim propriu, sau cu cei de la site-ul de bilete cu care colaborăm foarte bine. Aveam un proiect să filmăm spectacolele într-un studio, dar vom vedea...

S.V.: Deci, pentru toamnă, ne mişcăm pe o rază de 300 km. Altceva? Ce mai pune la cale unteatru, la opt ani de existenţă?

Andreea: Multe premiere, foarte multe, anul ăsta.

S.V.: Dar câte premiere vă permiteţi într-o stagiune?

Andrei: Prea multe.

S.V.: Nu aveţi timp să le jucaţi.

Andrei: Le jucăm. Noi n-am casat decât un spectacol, în opt ani. O să încercăm să ne limităm la maximum şase premiere.

S.V.: Care era media până acum?

Andrei: Am avut şi opt, alteori, zece.

S.V.:  Si toate aceste spectacole sunt in repertoriul curent?

Andrei: Da. Avem aproape patruzeci de spectacole.

Andreea: Cam multe.

Andrei: Unele se joaca o dată la două luni, cele mai vechi. Noi jucăm uneori şi de două ori pe zi.

S.V.: Adică şi matineu?

Andrei: Pe la ora trei sau patru, în weekend-uri.

S.V.: Şi e public?

Andreea: Spre surprinderea noastră, foarte mult.

S.V.: Zona în care sunteţi nu are vizibilitatea pe care o au, de pildă, Teatre ca Nottara, Odeon, Bulandra, unde trece lumea pe bulevard, vede reclama şi-şi zice să intre.

Andrei: Toţi care vin la noi, o fac exact pentru unteatru şi atât.

S.V.: Deci câte premiere o să aveţi în stagiunea următoare?

Andreea: Sînziana Stoican, cu Chelnerul mut de Harold Pinter, Florin Liţă, cu Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea de Caragiale, noi doi vom semna un spectacol în noiembrie, Peter Kerek cu Persona, după Ingmar Bergman, Cristi Balint, cu Pluto de Sam Shepard şi Eugen Gyemant.

S.V.: Preferaţi regizorii tineri?

Andrei: La noi au fost şi tineri, si maturi. La noi au montat, că aşa au vrut, ca să zic aşa, Cătălina Buzoianu, Miriam Răducanu, Gigi Căciuleanu, Alexa Visarion, Andreea Vulpe, Andrei Şerban.

S.V.: Aveaţi grijă cândva şi de spectacolele de la UNATC I.L. Caragiale, din Bucureşti, care se pot bucura de cel mult o gală pe scena şcolii. Le mai găzduiţi?

Andrei: Chiar acum avem un nou proiect coordonat de Mariana Cămărăşan, prin care prezentăm în august şi septembrie toate producţiile UNATC din anul acesta.

S.V.: Acestea vor fi spectacole în care nu veţi încasa bani, fiindca ei nu plătesc drepturi de autor, folosind textele în scopuri necomerciale.

Andreea: Intrarea este liberă.

S.V.: Financiar vorbind, e o pierdere asumată pentru voi?

Andrei: Da, dar încercăm să revenim astfel la primii noştri ani.

Andreea: Ne-am dori foarte tare să vină la spectacolele astea directorii de teatre, colegii actori, directori de casting.

Andrei: Noi am fost în juriul Galei Hop, acum doi ani, şi a fost una din cele mai faine experienţe pentru noi, fiindcă am văzut oameni extraordinar de buni, foarte tineri –nu c-am fi noi bătrâni!- şi e foarte important să iei mereu legătura cu ei.

Andreea: Ni s-au mişcat rotiţele, sunt oameni cu care am vrea să lucrăm.

Andrei: Unii din cei de acum doi ani joacă la noi deja.

S.V.: Cu experienţa voastră managerial în teatrul de calitate, vă întreb dacă numărul absolvenţilor şcolilor de actorie -cam 500 pe an, cred- nu este prea mare pentru piaţa actuală, căci nu au unde performa.

Andrei: Dar nici nu trebuie.

S.V.: Atunci cum trăiesc aceşti oameni?

Andreea: Sunt un pic cam mulţi totuşi. 

Andrei: Aici vorbim de o meserie vocaţională. Nu înseamnă că, dacă eu fac o şcoală, voi putea să profesez în acel domeniu.

S.V.: Nu cred că face cineva o şcoală, dând examene grele (la modul ideal!), cu ideea că nu va practica.

Andreea: Oamenii pot face şcoala, important e să apară cât mai multe spaţii ca al nostru. Pot fi mulţi oameni talentaţi într-un an, cântăreţi, actori, regizori, scenografi, nu se poate pune o piedică aici. Problema e că noi avem foarte puţine teatre.

S.V.: Aşa este.

Andreea: Avem puţine spaţii dedicate culturii de orice fel.

Andrei: Mai sunt teatre de provincie, care nu mai au activitate.

S.V.: De ce se întâmplă asta, după părerea voastră? Nu au public?

Andrei: Nu există asta, publicul se educă.  De ce noi, când mergem în anumite oraşe, vine lumea şi avem sălile pline, acolo unde se spune: nu prea există public aici? Oamenii sunt foarte interesaţi. Că nu au mai văzut de foarte mult timp teatru foarte bun şi că experienţa lor de teatru e una limitată, lucrul asta se poate educa. Dorinţa de a veni la teatru există.

S.V.: Deci cineva e de vină. Nici cinematografe nu mai există, cineaştii organizează caravane prin ţară, ca să-şi prezinte filmele.

Andreea:  Asta se întâmplă şi cu casele de cultură, unde nu sunt teatre. Nu mai există. Aici e problema, de fapt. Nu câţi oameni fac şcoală...

S.V.: Ci cât de mare e piaţa. Nu aţi obosit să vă luptaţi cu ea, după opt ani de pasiune teatrală în stare pură?

Andrei: Un pic... Nu, de fapt, suntem bine! Ne vedem la optsprezece ani, la majorat.

S.V.: După cum merge societatea, cred că o să sărbătoriţi majoratul pe la şaisprezece. Vă urez rezistenţă şi succes până la majorat, oricând va fi el!