Primit, de altfel, destul de rece căci din întregul lui sumar nu a interesat decât comedia Artă. Aceasta în pofida faptului că Yasmina Reza este cotată drept una dintre cele mai împlinite condeie din literatura dramatică franceză de azi.

Dacă informaţiile mele sunt exacte, primul care a pus în scenă Zeul măcelului a fost Cristian Hadjiculea, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi. Premiera a avut loc în anul 2008 şi se slujea de traducerea în româneşte datorată lui Tudor Ţepeneag. Cristian Hadjiculea avea să revină asupra textului în vara anului 2014, printr-un spectacol montat la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. Spectacol ce îl avea drept cap de afiş pe Marian Râlea.

Lucian Giurchescu a montat Zeul măcelului la Teatrul de Comedie din Bucureşti. Celebrul regizor a preferat traducerea lui proprie, titlul Doamne, ce măcel! şi a întocmit o distribuţie (Tania Popa, Marius Drogeanu, Delia Nartea, Alexandru Conovaru) care a făcut tot ce a putut pentru a smulge hohotele de râs ale spectatorilor. Şi Claudiu Goga a dat propria lui versiune scenică într-un spectacol sub egida Teatrului „Nottara“ din Bucureşti, spectacol în distribuţia căruia puteau fi văzuţi actorii Luminiţa Erga, Alexandru Jitea, Cerasela Iosifescu şi Adrian Văncică. Nu s-au depăşit însă limitele spectacolului de serviciu.

Probabil că se vor fi găsind şi alte montări ale scrierii Yasminei Reza. Piesă în intimitatea căreia se regăsesc eşecul rezolvării pe cale paşnică a unui conflict ce i-a opus pe fiii cuplurilor Vallon şi Reille cu încercarea disperată lui Alain Reille de a muşamaliza efectele adverse ale unui produs farmaceutic comercializat de o companie ale cărei interese este plătit să le apere.

Progresia comică a scrierii Yasminei Reza este bună până aproape de final, atunci când, după părerea mea, aproape toată construcţia se surpă. Iar cum în Zeul măcelului toată lumea bea şi mănâncă, îmi îngădui şi eu să compar scrierea Yasminei Reza cu un tort cu mai multe etaje care „pică“ exact în clipa în care este aproape de desăvârşire. Am avut această senzaţie ori de câte ori am văzut Zeul măcelului.

Riguros la fel au stat lucrurile şi în spectacolul de la Teatrul „Mihai Eminescu“ din Botoşani. În consecinţă, nu finalul cam în coadă de peşte i-l voi reproşa regizorului montării, Ervin Simsensohn, ci ritmul insuficient de alert, un minus de invenţie comică, plus alte câteva lucruri ce ţin de nerespectarea acelei celebre şi greu traductibile în română reguli  care se cheamă les bienséances. Regulă care o fi fost ea una de căpătâi printre marii clasici din secolul al XVII lea, dar nu este nicidecum expirată în secolul al XXI lea. De ce, oare, trebuie spectatorii să fie martorii unor procese fiziologice dezgustătoare când erau oricând la îndemână soluţii de atenuare, de ce trebuie să vedem preţ de aproape o oră buricul unuia dintre actorii din distribuţie? Care distribuţie, alcătuită din actorii Dana Bucătaru, Ioan Creţescu, Gina Pătraşcu-Zamfirache şi Valentin Popa, avea nevoie de un pic mai mult dinamism, de un plus de energie şi de vervă comică spre a fi cu adevărat convingătoare.

Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani - ZEUL MĂCELULUI de Yasmina Reza; Traducerea: Tudor Ţepeneag; Regia: Ervin Simsensohn; Scenografia: Mihai Pastramagiu; Cu: Dana Bucătaru (Véronique Vallon), Ioan Creţescu (Michel Vallon), Gina Pătraşcu-Zamfirache (Anette Reille), Valentin Popa (Alain Reille); Data reprezentaţiei: 25 septembrie 2018