Lumi de la zero

O casă ticsită de cărţi, cu mobilă veche, încărcată până la refuz. Aşezat comod în sală, prietenul din dreapta exclamă: „Parcă-i biblioteca mea de dinainte!”. După spectacol, aveam să aud aceeaşi replică din diferite guri. Acum, de ce să mint, de fapt, semăna leit şi cu biblioteca mea!

Unul dintre cele mai profunde şi totodată poetice spectacole din ediţia a noua a Festivalului Internaţional „Shakespeare”, care a împlinit douăzeci de ani, s-a jucat la Craiova şi la Bucureşti: Miranda, în regia lui Oskaras Korsunovas, de la OKT, Teatrul Municipal din Vilnius. Cu un decupaj original după „Furtuna”, redusă acum la numai două personaje, Prospero şi Miranda, Korsunovas păstrează intactă esenţa textului shakespearean: magia artei de a naşte universuri din nimic. Bineînţeles, când există imaginaţie şi talent.

Regizorul mărturiseşte că a plecat de la interpretarea lui Jan Kott, care vedea „Furtuna” ca eternă dramă a individului în raport cu puterea. Pe cea din urmă simte nevoia să o contextualizeze: pe vremea sovietelor, URSS era înţesată de insule izolate, locuri de deportare pentru creatori remarcabili, nedoriţi de sistemul comunist. Cum dizidenţii încercau să-şi apere cu dinţii fiinţa spirituală, asemenea spaţii, pustii în aparenţă, se umpleau de viaţă. Dar viaţa nu exclude nici frica, nici teroarea, nici sentimentul irosirii, nici durerea de a te stinge părăsit. În spectacolul lituanianului, Prospero se agaţă insistent de un telefon eliberator, pasibil să-i restabilească legătura cu lumea. Când soneria mult aşteptată soseşte, e prea târziu. Viaţa lui s-a săvârşit în maximă izolare. Şi atunci cum să suplineşti palpabilul, plinul şi căldura existenţei? Pentru intelectualul deportat, există o singură soluţie: cărţi, plus jocurile minţii. Adică gura de aer prin care putea să-şi păstreze, cu dinţii, identitatea spirituală. Miranda este sufletul lui Prospero, creaţia sa - explică regizorul -, de vreme ce fiecare dintre creatorii dizidenţi îşi construieşte cu mintea propria lui Mirandă.

Din această cauză, cărţile dau pe dinafară în scenografia aglomerată a lui Dainius Liskevicius: o cameră de bloc ticsită, cu vrafuri de volume peste tot, în bibliotecă, pe jos, pe lângă telefon. Teancurile din cultura lumii înghit spaţiul modest, acela pe care l-am recunoscut cu toţii, cu televizorul alb-negru şi radioul care hârâie. Şi hârâie, nu glumă, drept pentru care Prospero îi tot plimbă antena de colo-colo. Gesturi tipice, uşor recognoscibile de toţi cei ce au trăit în comunism. Pentru o clipă, melodia Belfast a lui Boney M va aduce singura referire temporală: anii '70. În rest, totul rămâne sub specia aeternitas, căci mintea personajelor naşte ficţiuni cu o uşurinţă zdrobitoare. Cu rafinate nuanţe psihologice, montarea lui Korsunovas transmite polifonic, mult peste cuvinte şi gesturi, replici şi acţiuni. Suma înţelesurilor e infinit mai mare decât ce se vede şi ce se aude. Vehiculând suplu şi subtil cu planuri subiective, spectacolul se umple de sens şi de substanţă plină şi cărnoasă.

„Miranda” la Festivalul Shakespeare FOTO D. Matvejevas

Pe scenă - doar două personaje. E adevărat, cele principale. O fată imobilizată în fotoliu de infirmă. Retardată, această nouă Miranda vorbeşte greu şi gângav. Care să fie legătura cu piesa lui Shakespeare? Simplu, povestea. Korsunovas reîmprospătează textul pe cât de simplu, pe atât de ingenios. Tatăl îi citeşte fetei terapeutic piesa, ca într-un joc cunoscut şi reluat de o mie de ori. Restul personajelor apar ca scoase din mânecă. Un cod împărtăşit, pe care ea îl cunoaşte pe dinafară, reacţionând previzibil, cum pesemne a făcut-o de nenumărate ori. Se sperie de grobianul Caliban care, ca un zmeu din desene animate, se scarpină peste tot, scuipă şi salivează în aşteptarea  violului. Fata reclamă părţile sale preferate, cea cu Gonzalo, care o amuză, şi mai ales aceea cu febleţea ei, Ferdinand. În rolul lui Prospero, actorul Darius Meskauskas încarnează toate celelalte personaje, fiecare o nouă faţetă a umanului, schimbând registrul cât ai zice peşte, într-un tur de forţă nu rareori lipsit de comic. 

Dacă Shakespeare deconstruieşte omenirea în categorii dramatice, în personaje şi caractere distincte, pentru a o face mai uşor de perceput, Korsunovas reface traseul invers, comprimând totul într-un singur om. Pentru fiecare personaj Darius Meskauskas va găsi atitudinea esenţială: lui Trinculo îi sunt proprii gesturile de beţiv, iar lui Ariel, duhul inspiraţiei, pe care tatăl şi fiica îl  reproduc suflând laolaltă. Din traseul unei zile obişnuite regizorul recrutează gesturi banale, pentru ca în jurul lor să creioneze cunoscuta poveste a lui Shakespeare. Multiplele straturi comportamentale ale aceluiaşi individ stau drept dovadă pentru amestecul de nobleţe şi sălbăticie. Unul pasibil oricând să genereze schisma interioară. Devenită Ariel, Miranda (Airida Gintautaite) vorbeşte repede, se urcă pe uşă ca un păianjen, dansează ca o furie în perete, între rafturile bibliotecii, cu mişcări rapide şi imprevizibile, înfricoşătoare pentru tată.

Cum cărţile rămân singura salvare pentru cei izolaţi pe insulă, relaţia cu ele se construieşte pe numeroase planuri. Pentru a-i intra în voie, Prospero îi pune Mirandei volumele în braţe. Îmbufnată, fata le aruncă. Din momentul acesta, funcţia de a genera ficţiune îi revine tatălui, căci el se bucură de privilegiul de a controla povestea, de a-i creşte sau amorţi ritmul. Korsunovas citeşte „Furtuna” ca pe o piesă despre putere. În primul rând, despre puterea minţii de a naşte lumi peste lumi de la zero, de a manipula prin artă, prin efluviile emoţiei şi ale căldurii. Ca să compenseze ceea ce realitatea îi refuză, adolescenta însetată de dragoste îşi zoreşte tatăl la partea cu Ferdinand. Prinsă în mrejele dragostei, Miranda cea gângavă se metamorfozează din senin într-o fată frumoasă care vorbeşte perfect. Şi învolburat pe deasupra! Iar Darius Meskauskas, într-o pauză de Prospero, joacă un Ferdinand trendy, cu ochelari de soare şi atitudine de playboy.

Suntem în plin studiu de laborator al relaţiei tată-fiică. Nimic mai simplu pentru un bărbat decât să-şi manifeste puteri de zeu în faţa unei fete handicapate. Dar Korsunovas e prea fin ca să nu sesizeze subterfugiile şi atuurile folosite de cel slab pentru a-şi impune, la rândul său, controlul. Tatăl o ia în braţe, îi masează picioarele neputincioase, îi dă să mănânce în gură ca unui copil mic. Ea, copilăroasă, sclifosită şi răzgâiată, îi scuipă supa în faţă sau îi aruncă ochelarii în ciorbă. Tatălui îi tremură mâna şi piciorul. Şi atunci, la cine se găseşte, de fapt, puterea? Fiecare gest imprimă în partener reacţii. Oscilând între devotamentul optimist şi deznădejdea alcoolică, Prospero, decavat, trage pe ascuns la măsea. Dacă spectacolul lui Korsunovas se urmăreşte cu sufletul la gură e pentru că regizorul construieşte o infinită simfonie a reacţiilor în relaţia dintre cei doi.

Elementele simple orchestrează planuri subterane. Obiecte banale, capabile să sugereze pe loc spaţii şi situaţii, generează aşa, ca din nimic, saltul în imaginar. Înghesuitul univers casnic tăinuieşte insula fiecăruia dintre noi. În faţa balerinei din „Lacul lebedelor” de la televizorul alb-negru, fata se lasă pradă fantasmelor compensatorii. Dublul său imaginar, mărturie a transferului de tip psihanalitic, e o statuetă micuţă, balerina pe care nu o lasă din mână, semn al deplinei libertăţi de mişcare. Viaţa e vis cu grade de consistenţă mult mai profunde decât realitatea, ne aminteşte Korsunovas. Cu mâinile neverosimil de lungi şi de expresive, Airida Gintautaite dansează. Faţa ei transmite enorm. Imobilizată în scaun, cu un registru extrem de sensibil, actriţa e delicată şi vie.

Ce poate fi mai simplu decât să sugerezi furtuna prin ciorba care dă în foc, părul fetei care flutură în faţa ventilatorului şi un televizor vechi care fâşâie acum ca marea? Puterea lui Korsunovas de a încarna lumi din două-trei elemente, ludic asamblate, uimeşte de fiecare dată. Când o chinuie Caliban, Miranda îşi va băga mâna într-o bilă rotundă cu mâner, pironită ca în camerele de tortură. De la Baudelaire încoace, planul corespondenţelor funcţionează infailibil. Iar un creator genial nu are decât să le folosească. Iureşul interior al lui Prospero se traduce prin zgomotele puternice de la radio. Mai târziu, cu un arsenal simplu, dar ingenios, regizorul îl luminează pe Caliban de jos, umbrele alungite dându-i aparenţa unui gargui.

Cu asemenea mijloace la îndemână, lituanianul îşi delectează publicul cu un spectacol excelent,  demonstraţie pe viu despre cum irealitatea bălteşte pe sub crusta realităţii ameninţând să o spargă la tot pasul. Sau... la tot gândul!