Atunci când în acelaşi spaţiu miraculos aceeaşi echipă de excepţie, cu regizorul Victor Ioan Frunză şi scenografa Adriana Grand la timonă ne dăruia o de neuitat versiune a Stelei fără nume a lui Sebastian.

 

E vorba despre un fel de revelaţie. Aceea încercată în momentul în care îţi dai seama că nu ştii mai nimic despre un text clasic, cel puţin aparent nu din cale afară de complicat. Un text pe care l-ai citit de nenumărate ori şi pe care l-ai văzut pus în scenă de încă şi mai multe ori, în câteva rânduri montat chiar foarte bine. Revelaţia e încă şi mai complexă, mai dătătoare de bucurii şi mai provocatoare de mirări pozitive având în vedere faptul că ea se produce într-un spaţiu mic, aparent ostil, cvasi-ateatral, cu siguranţă greu de gospodărit scenic. Un spaţiu care parcă se dilată, se multiplică, devine plurisemantic datorită inventivităţii de excepţie a scenografei Adrianei Grand.

 

Avem mai întâi sufrageria în care discută, mănâncă sau mai degrabă înghit hulpav, aproape animalic, cu râgâituri, o ciorbă făcută ca la mama acasă, beau nenumărate păhărele cu ţuică, „se magnetizează” spre a-şi face şi mai bine rondul Titircă (Alexandru Pavel) şi Nae Ipingescu (Adrian Nicolae). În care Jupân Dumitrache povesteşte tot mai înfocat, mai participativ, mai încărcat nervos povestea de la Union. Un loc în care se exercită fizic, cu violenţă animalică asupra unui Spiridon (Sorin Miron) slab, amărât, terorizat, autoritatea de stăpân, împărţită frăţeşte de autorităţile supreme ale locului. Cei doi bărbaţi patrioţi care cântă, cum altfel?, cu multă simţire, cântece mobilizatoare. Patosul lor patriotic e atât de mare încât se va exprima muzical pe mai departe, în strada pe care o controlează cu inegalabilă responsabilitate civică,

 

E spaţiul în care acelaşi jupân Dumitrache repetă pentru a nu ştiu câta oară teoria fundamentală a vieţii lui, cea despre onoarea lui de familist. Spaţiul în care Nae Ipingescu citeşte deja celebrul articol al lui Rică Venturiano din Vocea patriotului naţionale. O face străduindu-se din răsputeri, cu atât de multe eforturi încât pare gata-gata să dea în apoplexie din cauza ţigării pe care nu o scoate din gură, aproape că o mănâncă, o înghite de-a dreptul. O face astfel încât tu, ascultător, tu spectator, ai impresia că te întâlneşti cu el, cu textul acela ştiut şi răs-ştiut, despre care s-au simţit obligaţi să scrie toţi marii caragialeologi şi să-l valoreze scenic mereu altfel, toţi marii regizori, pentru întâia oară. E locul în care Chiriac (George Costin), un Chiriac mai spălăţel şi mai urbanizat decât oricare dintre ceilalţi bărbaţi ai mahalalei, patriot şi el că doar nu degeaba are la gât o legătură tricoloră, îşi reafirmă jurămintele faţă de cel la a cărui onoare de familist ştim bine că nu pregetă să consimtă, mai ales cu trupul. E spaţiul în care Rică Venturiano (Andrei Huţuleac) e obligat prin constrângeri fizice să devină familist de O Ziţă logoreică (Marcela Nistor) ajutată de bărbaţii familiei celei mari. Spaţiul în care se ceartă, se împacă, se recoalizează Chiriac şi Veta (Nicoleta Hîncu), reuşind să îi mai ducă de nas o dată şi încă o dată pe Jupân Dumitrache, dar şi pe Rică Venturiano.

 

Sufrageria se dovedeşte spaţiul cu nenumărate detalii şi multiple accesorii de decor. Unele strict caracterizante (lămpi sugerând amestecul dintre rural şi urban, covorul roşu care la final va servi drept ring pentru înfruntările fizice bizare, şifoniere şi umeraşe pe care se află haine şi cămeşoaiele de noapte cu motive kitsch-folclorice), altele cum nu se poate mai practice. Căci undeva pe margine se găsesc nenumăraţi saci de ciment numai buni pentru iubirea pasională dintre Chiriac şi Veta. Ceva mai încolo se află o băncuţă şi ea folosită în acelaşi scop într-un chip cum nu se poate mai posesiv, mai „obiectual” în vreme ce pe cealaltă margine zărim un mic dulăpior. Locul unde doarme, între două bătăi şi două ţigări fumate pe sub ascuns, Spiridon. Un Spirdon căruia la un moment dat, pentru câteva secunde, îi descoperim latenta dispoziţie violentă. Că doar „tot ce-i românesc nu piere şi nici nu va pieri”!

 

Spaţiul acesta e completat de o fereastră care dă în curtea zgomotoasă, spre strada în care se vorbeşte cu glas tare, se strigă. Fereastra unde ar vrea să se spânzure în văzul lumii Veta, fereastra care se continuă cu schelele ce produc atâtea aventuri. De unde apare mai şifonat, mai terorizat ca niciodată, mai depersonalizat, mai plângăcios, mai „textualizat” ca nicicând Rică.

 

Avem apoi spaţiul delimitat de o perdea, locul în care se găseşte odaia Vetei. Locul în care Penelopa modernă nu ţese la război, ci are la dispoziţie o maşină de cusut la care coase mondirul lui Chiriac, ocazie şi condiţie a împăcării lor cu repetiţie. O Vetă nu romantică, nu lacrimogenă, nu speriată, ci cum nu se poate mai realistă, mai dintr-o bucată, mai pământeană. Mai la antipozi faţă de cea creată cu ani în urmă într-un spectacol de teatru tv de Valeriu Seciu, în regia Soranei Coroamă.

 

În toate aceste trei spaţii evoluează exemplar, cu o energie debordantă, cu nenumărate note şi accente individualizatoare, cu o coordonare de zile mari între expresivitatea corporală şi nuanţele infinitezimale ale rostirii – un simplu efect de intonaţie schimbă totul şi provoacă instantaneu imense hohote de râs- opt actori tineri, celor deja menţionaţi alăturându-li-se Carol Ionescu, în fulguranta apariţie din Ghiţă Tîrcădău. Toţi şi fiecare conturând o lume. Lumea mahalalei. Văzută nu doar ca spaţiu geografic, ca spaţiu fizic al marginalităţii, ci, în primul rând, sub aspectul umanităţii violente, degradate, murdărite moral. Lumea mahalalei sufleteşti. Cea care îl preocupă intens, mai intens ca niciodată în vremea din urmă pe regizor. O lume pe care Victor Ioan Frunză pare decis a o explora în diacronia ei, dovadă în acest sens fiind faptul că spectacolului cu Noaptea frurtunoasă i-a urmat cel cu Nastasia- poveste de cartier de la Petroşani.   

 

Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti; O NOAPTE FURTUNOASĂ de I. L. Caragiale; Direcţia de scenă: Victor Ioan Frunză; Decorul şi costumele: Adriana Grand; Cu: Alexandru Pavel, Adrian Nicolae, George Costin, Sorin Miron, Andrei Huţuleac, Nicoleta Hâncu, Marcela Nistor, Carol Ionescu şi câinele Ioşi; Data reprezentaţiei: 15 aprilie 2016