INTERVIU: Lia Bugnar, scriitoare şi actriţă: „Copilăria mea a fost un război permanent”

Lia Bugnar, la fereastra ei, într-o după amiază                      FOTOGRAFII Eduard Enea

DESTIN Actriţa Lia Bugnar povesteşte despre primii ani din viaţă, petrecuţi în cartierul Balta Albă, într-o casă în care a învăţat să se refugieze în imaginaţie, despre valurile tulburate care au dus-o spre succes şi despre teatrul independent din România acestui moment.

Lia Bugnar (46 de ani) este unul dintre numele cele mai cunoscute în peisajul teatral actual. Este actriţă, scrie teatru, regizează. Scrie mult teatru şi îşi regizează propriile texte, este un adevărat fenomen. În teatrul independent a înfiinţat ceea ce s-ar putea chema o mişcare, dacă ar avea un nume… Piesele ei se joacă de mulţi ani, cu mare succes, atât la Green Hours şi la Cafe Godot, cât şi la Teatrul Naţional din Bucureşti, la Teatrul Nottara, Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu, la Teatrul Metropolis şi pe scene din străinătate. Piesele ei sunt poveşti care creează dependenţă. Din trupa ei fac parte nume cunoscute, printre care Marius Manole, Maria Obretin, Ilinca Manolache sau Andrei Huţuleac. Piesa ei, „Felii“, a fost jucată cu mare succes de Ofelia Popii, la fel şi „Fata din curcubeu“, cu Tania Popa, la Teatrul Naţional din Bucureşti. Printre piesele ei cele mai îndrăgite se numără „Noi 4“, câştigătoare a numeroase premii, „O piesă deşănţată“, „Două liniuţe“, „7 dintr-o lovitură“. Este, de asemenea, autoarea mai multor scenarii de film. În lumea teatrului românesc actual, este ea însăşi un personaj.

„Weekend Adevărul“:
Mi-ai spus odată că, dacă ai fi fost întrebată înainte să te naşti dacă te interesează jocul ăsta numit „viaţă“, n-ai fi fost prea tentată să spui „da“.

Lia Bugnar: Şi mă întrebi dacă m-am răzgândit?

Da, te întreb dacă faptul că eşti o scriitoare, o actriţă şi o regizoare de succes, că, aşa cum îmi spuneai, poţi să faci ce-ţi place, nu te face să negi ce spuneai atunci.

Nu, pentru că mi se pare că mergem pe sârmă cu toţii şi că lucrurile pot oricând să fie de mâine cumplite. E suficient ca mama să nu cedeze trecerea când e la volan şi de viaţa mea se va alege praful... Sunt atât de multe lucruri îngrozitor de fragile, atât de multe nenorociri care sunt certitudini în viaţa fiecăruia, încât nu ştii dacă merită. Nu ştii dacă pentru lucrurile astea frumoase de care vorbeşti tu merită să plăteşti acest preţ. Nu mai zic că mi se pare nedemn să continui să trăiesc şi să fac lucruri când văd oameni care dorm pe stradă, să mă duc să-mi cumpăr ţigări sau bluze... E inacceptabilă cruzimea la care a ajuns civilizaţia. Tu mă întrebi dacă mi-e bine cu mine. Da, dar la un nivel de suprafaţă. Îţi dai seama că, de fapt, ar trebui să vinzi tot şi să te duci în Africa şi să faci şi tu ceva. Dar nu vinzi şi nu te duci... Poţi, dar n-o faci. Nu ştiu cât de cinstit e să aduci un om în treaba asta fără să-l avertizezi: uite, te interesează genul ăsta de joc? Eu cred că toţi vor zice „Nu!“. Şi, oricum, am senzaţia că de-acolo de unde suntem deranjaţi ca să fim aduşi pe lume e un loc foarte interesant.

Aşadar, n-ai fi vrut să te naşti?

Da, e o opţiune de luat în calcul. De-asta mie nici sinuciderea şi nici eutanasierea nu mi se par de ignorat. Şi de-asta nici nu cred că e aşa o mare găselniţă să faci copii. Sunt destui oameni pe planeta asta. Unii ar spune că e egosim, dar depinde de care parte a sensului acestui cuvânt te situezi.

De ce ţi se pare ţie că e egoism să faci copii?

În primul rând, pentru că nu vei fi lângă ei când vor muri. Ceea ce nu e cinstit. Dacă eşti acolo când se nasc şi se nasc din cauza ta, ar trebui să fii acolo şi când mor. Să-i iei de mână şi să le spui: „Uite, asta a fost călătoria ta, sper că a fost plăcută...“.

„IUBIREA NE SCUZĂ EXISTENŢA”

Dacă, totuşi, la sfârşitul călătoriei, ar trebui să-i spui mamei tale ce a fost frumos în călătoria asta, ce-ar fi? Ce-a meritat până acum?

Iubirea e singurul lucru care ne scuză existenţa.

Să ne întoarcem în copilăria ta, din cartierul Balta Albă? Cum arăta Bucureştiul atunci?

Trist, gri, aşa arătau toate cartierele pe vremea aia. Erau multe blocuri de câte zece etaje unul lângă altul. Şi problema era că multe apartamente erau date de la întreprinderi şi că în blocurile alea stăteau oameni de acelaşi nivel. Noi aterizaserăm pe acolo printr-un schimb de locuinţă. Dar din câte ştiu eu, în blocul Mariei Buză, care era vecină cu mine, era plin de controlori RATB - pe vremea aia se chema ITB. Cinci scări de controlori... Cert e că toate familiile erau groaznice, nu se înţelegeau oamenii deloc. Nu ştiau să se iubească, pierduseră complet frâiele.

Şi tu cum erai în lumea aia gri? O fetiţă timidă şi cuminte?

Nu ştiu dacă timidă. Cred că eram isteaţă şi cu un simţ al dreptăţii agresiv. Mă băgam să fac dreptate unde nu era neapărat treaba mea. Dar eram un copil traumatizat, pentru că la mine acasă nu era linişte deloc, iar universul meu era în afara casei.

De ce nu era bine la tine acasă?

Pentru că toată copilăria mea a fost un război permanent. Eram într-o nesiguranţă şi o spaimă totală, iar pentru mine siguranţa era afară, la şcoală, la spectacolele pe care le făceam la şcoală, la prietenele mele care, întâmplător, aveau tot familii din astea.

Părinţii tăi se iubeau?

Da, s-au iubit foarte tare, dar aveau un mod foarte ciudat şi absolut chinuitor pentru mine şi  fratele meu. Era atât de normal să fie tranşee la noi acasă… Taică-meu era aproape mereu furibund, iar maică-mea era o fiinţă îngrozitor de veselă. Şi noi existam între aceste două extreme, care nu aveau cum să facă pace, cu un om pus mereu pe ceartă şi un alt om care ar fi făcut lumină oriunde. Era destul de trist. E mult peste ce ţi-ai putea imagina, de-aia nici nu mă interesează să scriu zona asta de scenariu. Cert e că eu, în vremea aia, mă simţeam mult mai bine în afara casei.

Ţi-era frică?

Groaznic! Eram leşinată de frică. Trăiam într-o permanentă teroare. Şi funcţionam mult pe modelul ficţiune. De-aici cumva s-au tras şi spectacolele pe care le-am făcut la şcoală, care au avut cam acelaşi succes pe care-l am şi acum...

Prima amintire cu tine care e?

E foarte greu să nu inventez, dar am nişte flash-uri. Eu cred că mi-amintesc când mi-au cumpărat cărucior... Şi mi-l aduc aminte pe tata foarte tânăr, care se uita la mine de sus şi zicea: „Uite ce râde vagaboanda, îi place!“. Replica seamănă foarte tare cu tata... Oricum eu am fost botezată târziu, la un an, şi vorbeam. Şi preotul mă ţinea în braţe, iar eu eram foarte plăcut şocată de faptul că aveam haine noi. Şi el citea din carte, iar eu ziceam întruna încântată „detele, detele“, că aveam ghetuţe noi. Am avut micul meu moment de spectacol.

Ăla a fost primul...

Da, am început devreme...

Şi ce făceai, totuşi, când stăteai acasă?

Citeam mult. Mai ascultam şi muzică... viniluri, Andrieş, Phoenix, Margareta Pâslaru şi Abba, ştiam totul pe de rost.

Ai tăi ascultau muzică? De unde erau discurile în casă?

N-am idee cum veneau discurile alea în casă, dar cred că mama le cumpăra, că nu mi-l închipui pe tata.

Poveşti ascultai?

Nu. Poveşti citeam. Se citea mult atunci. La noi în casă mama citea mult, iar tata deloc şi, normal, de-aia ea era bine dispusă, iar el nu.

N-ai avut o relaţie prea bună cu tatăl tău...

El mă adora, eram personajul preferat din familie şi semănam fizic extrem de tare cu el, dar eu pe vremea aia cred că eram de-a dreptul feministă. Era o reacţie la tot ce trăiam în casă şi îl condamnam foarte tare pentru felul în care înţelegea el să se poarte cu o femeie. Şi a stârnit în mine un feminism de care, din fericire, am reuşit să scap.

N-au mai rămas deloc urme de feminism?

Nu, dar dacă văd cea mai mică urmă de scandal între un bărbat şi o femeie, în tramvai, undeva, în metrou – mi s-a întâmplat să văd un bărbat care dă într-o femeie în public –, intervin imediat între ei. E ceva ce nu apuc să procesez la nivel logic. Şi aşa făceam şi când eram mică, deşi taică-meu era un personaj înspăimântător, îngrozitor de înalt şi de încrâncenat. Şi tot mă băgam, cât eram eu de scobitoare. Cred că aveam o energie negativă la fel de mare ca a lui. Chiar cred că mi-ar fi făcut plăcere să ne batem, dar nu mă lua în serios.

Aici se ascunde motivul pentru care nu-ţi doreai nici copii, nici să te căsătoreşti?

Da, toată copilăria şi apoi mai târziu am susţinut asta sus şi tare.

Poveştile cu Feţi-Frumoşi nu te făceau să crezi în iubire?

Credeam în iubire, dar nu în căsnicie şi nici acum nu cred că e cea mai bună invenţie a omului.

Spuneai de familiile din Balta Albă, că oamenii nu ştiau să se iubească. Crezi că acum ştiu mai mult?

Acum oamenii îşi permit să se caute mai mult. Şi se pot despărţi... ceea ce e foarte bine.

„LA REVOLUŢIE AM IEŞIT ÎN STRADĂ. AM FOST LA OTOPENI ÎN NOAPTEA DE 22 SPRE 23 DECEMBRIE“

La Revoluţie ai ieşit în stradă? Cu firea ta războinică?

Am ieşit, normal. Am fost la Otopeni. Aveam 20 de ani. Am fost acolo în noaptea când au fost împuşcaţi cei 32 de soldaţi. Mă împrietenisem cu ei înainte să moară... În noaptea de 22 spre 23 decembrie, m-am
dus la Otopeni să descarc medicamente. Cred că eram singura femeie. Şi acolo nu era niciun medicament. Am stat toată noaptea aşteptând să plecăm, dar nu am putut, că se anunţase că vin terorişti. Şi la un moment dat chiar au sosit nişte camioane cu soldaţi. Ăstora li s-a comunicat în staţie că cei care vin sunt terorişti. Erau cu toţii tineri, n-aveau nicio oră de tragere, de-abia depuseseră jurământul. Şi i-au scos acolo afară, unde era un fel de terasă, nu era Otopeniul cum e acum, iar superiorii au început să urle la ei: „Trage în morţii mă-tii, odată!“. Şi au tras în cei care au coborât din camioane, care erau tot soldaţi, nu erau terorişti nici de-o parte, nici de alta. S-au împuşcat între ei. Şi aia a fost, au murit 32 de oameni acolo.

Iar tu ce făceai în acest timp?

N-am ieşit pe terasă, dar tot peretele era de geam şi se vedea ca la jocuri mecanice. Am mai stat acolo încă vreo zece ore, pentru că nu ne lăsau să ieşim din aeroport. Şi până la urmă am plecat pur şi simplu. Am luat-o încet până în stradă, cu un pâlc de oameni care veneau în spatele meu, ca să vadă dacă mă împuşcă, dacă sunt terorişti în tufişuri. Iar drumul meu trecea printre soldaţii morţi. Deci plecată la Revoluţie de pe 22 seara, m-am întors pe 23 noaptea. Ai mei credeau că am murit. Nu erau telefoane, nimic...

Ai face acelaşi lucru acum? Sau a fost un curaj al vârstei de 20 de ani?

E genul meu să merg la război. Să îndrept nedreptatea, să dăm jos comunismul... La Revoluţia aia eu aş mai ieşi, pentru că am ieşit împotriva lui Ceauşescu. Ce s-a întâmplat după aceea e altceva. Oricum, am avut un instinct teribil, în prima secundă în care l-am zărit pe Iliescu la televizor parcă m-au ciupit puricii, mi s-a părut foarte dubios.

Există autobiografie în textele tale?

Cred că totul e autobiografic. Cred că personajele absolut inventate sunt şi ele autobiografice. Totul e din noi, nu?

Ai suferit din dragoste?

Da, mi s-a mai întâmplat... Dar când eram adolescentă aveam o relaţie ciudată cu băieţii, pentru că eram îngrozitor de complexată că eram înaltă şi slabă. Şi pe vremea aia nu exista încă acest cult al scheletului... Nu ştiai că e o calitate. Însemna doar că eşti nemâncată. Şi culmea, ai mei erau şefi de alimentară. Dar, la mine, masa era momentul de tortură al zilei. Aşa că mă îmbrăcam cu mai multe perechi de pantaloni, unele peste altele, ca să nu se vadă cât eram de slabă.

Să înţeleg că nu te simţeai frumoasă?

Nu m-am simţit niciodată frumoasă. Dar, una peste alta, e bine, puteam s-o nimeresc mult mai rău fizic, aşa că...

Şi totuşi, ai mers la un concurs de manechine. Cum de te-ai dus, dacă nu te considerai frumoasă?

Pentru că nu aveam niciun rost. M-am angajat secretară imediat după ce am terminat liceul, fiindcă am dat examen la limba chineză şi n-am intrat. La actorie ştiam că sunt doar trei locuri şi nu am avut naivitatea să dau examen, sistemul de pile era singurul lucru trainic în ţara noastră pe vremea lui Ceauşescu. Nici nu mi-am pus problema. Aşa că m-am angajat secretară tot printr-un sistem de pile... Aveam diplomă de stenodactilografie. Eram secretară la IPROLAM, un institut de proiectări laminate, n-am aflat niciodată ce se întâmpla acolo, mie mi se părea că nimeni nu face nimic. Mai era acolo o doamnă, secretară de-o viaţă, care urma să-mi predea ştafeta... Am stat un an şi am făcut nişte cafele. Oricum fac o cafea proastă. Şi am dus nişte pahare cu apă... La un moment dat, la începutul lui 1989, cineva i-a zis maică-mii că era un concurs de manechine la UCECOM, un alt complex de litere... Şi mama mi-a zis să mă duc. M-am prezentat la concurs. Erau sute de fete la coadă. Mi-aduc aminte că pe mine nu m-au mai pus să mă dezbrac, au zis că nu mai e nevoie şi m-au luat direct. Ceea ce a fost fenomenal, pentru că eram de o pudoare exacerbată. Pe urmă a venit Revoluţia şi locul ăla s-a desfiinţat, dar mă mai chemau din când în când la nişte evenimente. Şi într-o zi s-a întâmplat că m-a sunat o doamnă şi mi-a zis că regizorul Mihai Berechet are nevoie de o fată într-un spectacol. Era în 1990. M-am dus şi aşa am intrat în spectacolul „Adio, femei!“ cu Angela Similea şi Ştefan Iordache. Atunci mi-a venit ideea să dau la teatru şi m-am dus la Ştefan Iordache să-l întreb cu cine să mă pregătesc. Am dat şi am intrat din prima.

„NU SUNT ACTRIŢA MEA PREFERATĂ“

„Weekend Adevărul“: În această vară, ai filmat cu Cristian Mungiu.

Lia Bugnar: Da, am dat probă şi, spre uluirea mea, m-a luat.

De ce spre uluirea ta?

Pentru că pe mine nici măcar nu prea mă cheamă la probe regizorii de film. Dar de data asta m-am dus, am dat proba şi m-a luat. Şi am descoperit un om care lucrează fenomenal cu actorul. L-am ascultat orbeşte, pentru că se vedea cu ochiul liber că ştie exact ce film vrea să facă şi că ştie exact cum vrea ca tu să fii. E foarte delicat cu actorii şi cu toţi oamenii din echipă, e o bună dispoziţie incredibilă la el la filmări. Sigur că eu, cu neîncrederea mea în mine, mă gândeam că poate n-o să fiu OK, dar bucuria că învăţ şi că sunt acolo era imensă şi atunci am lăsat-o naibii de vanitate. Pentru că toate spaimele astea vin din vanitate şi orgoliu.

Nu e prima dată când spui că nu eşti foarte mulţumită de tine pe scenă sau că ai avut perioade lungi în care n-ai fost mulţumită...

Am avut perioade în care n-am fost mulţumită, pentru că eram destul de indecisă şi nu prea ai voie să fii indecis pe scenă. Între timp m-am liniştit, dar tot nu sunt actriţa mea preferată. Însă nici nu ştiu dacă cineva în sinea lui e.

Ce nu-ţi place la tine ca actriţă?

În materie de date naturale, glasul...

Şi plusurile? Dacă te uiţi la tine pe scenă ce-ţi place?

Acum îmi place un soi de linişte, un soi de neîncrâncenare, acum scena e pentru mine un fel de loc-cadou pe care mi-l fac. Nu mai e acolo nici ambiţie, nici nimic. Şi, dacă vrei să-mi găsesc ceva cu care să mă laud pe scenă, cred că sunt un bun partener. Oricum, asta cu actoria e un mister, de ce uneori eşti bine pe scenă şi alteori nu eşti, nu se poate explica.

Şi când ţi-ai dat tu seama cu adevărat că ai acest har? Pentru că ai oscilat ceva timp, de la dorinţa din copilărie când făceai spectacole la şcoală cu Maria Buză, la admiterea la limba chineză şi apoi perioada când ai fost manechin...

Mi-am dat seama de-abia după ce am început să scriu. Până atunci am făcut teatru accidental şi mi se întâmpla foarte rar să fiu bine. Nu eram chiar o lumină pe scenă. În facultate n-am reuşit deloc să mă dezmeticesc. Era ceva ce-mi doream atât de tare să fac, încât nu reuşeam să fac...

Ai vrut să renunţi?

Da, dar m-am ghidat după vorba aia deşteaptă care spune că nu mă pot lăsa de ceva de care nu m-am apucat încă. Voiam măcar să trăiesc asta în plin şi după aia să iau decizia. Dar au fost nişte ani în care nu m-am mai apropiat de scenă deloc.

Şi ce făceai?

Existam... Eram angajată la Teatrul Mundi, acolo îţi luai leafa şi puteai să trăieşti liniştit în mlăştinuţa aia caldă. Dar a început aiureala asta cu scrisul, apoi cu montatul spectacolelor şi pe urmă momentul în care o actriţă ne-a lăsat baltă brusc într-un turneu la Dublin şi a trebuit să intru eu. Între timp se deschiseseră toate robinetele în mine, se pare. Mă liniştisem şi eram OK pe scenă.

Ţi-era frică pe scenă?

Da, eram paralizată. Aveam senzaţia că mă detestă toţi şi se întreabă cine e pila mea.

Iar de scris cum te-ai apucat? Te-ai trezit într-o dimineaţă şi ţi-ai dat seama că vrei să scrii?

O prietenă bună m-a bătut foarte tare la cap să scriu o piesă de teatru, pentru că-i plăcea conversaţia mea şi era sigură că dacă o să mă apuc să scriu o să scriu bine. Şi atât m-a bătut la cap că până la urmă am scris.

Scriai pentru că-ţi plăcea? Mai mult decât pe scenă?

Scriam pentru că mi se părea că, în sfârşit, am găsit ceva care îmi iese. La care oamenii reacţionau admirativ şi eu eram cam infirmă de admiraţia celor din jur. Şi în meseria asta ai nevoie de admiraţie nu atât din vanitate, cât din nesiguranţă. E un fel de confirmare că eşti pe drumul bun.

Eşti orgolioasă?

Mi-e foarte ciudă când fac lucrurile prost. Cred că asta e o formă de orgoliu. Dar am învăţat în timp că toate astea nu înseamnă nimic. Şi, în primul rând, am ajuns la concluzia că ăsta e felul meu de a-mi câştiga o pâine şi până la urmă nu e nimic mai mult de-atât.

Nimic mai mult? De ce nu te-ai apucat să-ţi câştigi pâinea făcând contabilitate?

Apucasem să fac această facultate, care, una peste alta, e o facultate de oameni privilegiaţi.

Aşa crezi? Alţi actori au un alt discurs. „V-am slujit şi sâmbătă şi duminică, n-am avut weekenduri, ne-am sacrificat...“

Eu cred că e un mare clişeu. E o plăcere atât de mare să fii pe scenă, să fii acolo, în faţa acelor oameni care dau bani să vină să se uite la tine, care-ţi acordă credit. Biletul ăla e un credit. Şi toţi oamenii ăia dau nişte bani, ca să vină să ia ceva de la tine, ceva ce nu e palpabil. Iar tu trebuie să aduni ce e mai bun în tine şi să le livrezi. E mare lucru, pentru că, în cele mai multe locuri de muncă, nu ţi se cere nici pe departe ce e mai bun în tine. Or, ce ni se cere nouă e o mângâiere pe cap din partea lui Dumnezeu şi e un noroc chior să poţi să faci meseria asta şi să trăieşti din ea. Când aud de sacrificiu, îmi ies bube pe piele.

„NU MI SE PARE CĂ TEATRUL TREBUIE SĂ CONCUREZE CU ŞTIRILE”

Cum de nu te-a tentat, cu firea ta războinică, să faci teatru social, militant?

Eu fac poveşti. Mie nu mi se pare că teatrul trebuie să concureze cu ştirile şi cu ieşirile în stradă. Îi spuneam unui prieten care voia să scriem o piesă cu politicieni: „Dragule, Vanghelie l-a bătut pe Mazăre în celulă pentru mâncare. Poţi să baţi chestia asta? Poţi să inventezi ceva mai tare decât asta?“. Circul lor este atât de complex, încât nu văd ce pot eu să fac peste şi nici nu cred că are vreun sens să scriu eu acum o piesă despre violul de la Vaslui. Şi ce-o să facă piesa mea? Ce-o să schimbe? Mai bine scriu o piesă despre iubire, ca un mic leac pentru societate. Vreau ceva contrapunctic. Devine îngrozitor de tern să faci fix ce e în jur. Nu vreau să scriu nici cu Roşia Montană, nici cu gazele de şist, nici cu violul, nici cu Ponta. Nu cred că lumea vrea să vină la teatru şi să dea tot peste ele. Deja conştiinţa omului e carne vie. Pentru că bombardamentul de rahat din jurul nostru e imens. Dacă m-aş apuca să fac teatru cu puşcăriaşi sau copii ai străzii, presimt c-aş face-o foarte bine. Dar încă vreau să dau de lucru unor actori talentaţi. Şi ei sunt cazuri sociale...

Ce dur sună asta!

Dar chiar aşa e. Sunt nişte oameni care vor să facă ceva şi n-au cum.

Ce te doare cel mai tare la teatrul nostru?

Mă enervează că sunt foarte mulţi oameni talentaţi care n-au ce să facă. Mi se pare nedrept. Mă deranjează că se fac angajări fără concursuri... Teatrul independent până la urmă e o treabă de afinităţi şi pe niciun ban, adică pe bani pe care poate reuşeşti să-i faci, poate nu. E o afacere de risc, un risc colectiv şi, în principiu, vrei să-l faci cu oameni pe care îi cunoşti bine, dar e o zonă de risc.

Motiv pentru care se poate aluneca într-o zonă comercială?

Nu ştiu ce înseamnă comercial. Eu cred că, dacă ar exista o reţetă prin care să aduci spectatorii la Godot, am fi toţi foarte bogaţi. Eu nu ştiu reţeta. Dacă aş avea-o, aş folosi-o. Dar, de fiecare dată, e un act de risc. Eu nu cred că spectatorului de la Godot, dacă-i dai o tâmpenie vulgară, o să se calce pe picioare. Iar cu comercialul depinde unde ne situăm, nu? Spectacolele de genul Ţociu-Palade vor fi complet necomerciale pentru domnul Pleşu. El n-ar da în veci banii pe aşa ceva. E o chestiune de „geografie“. Ce e comercial pentru mare parte din cei care locuiesc în Ferentari, să zicem, s-ar putea să fie complet necomercial pentru o grămadă de alte cartiere din Bucureşti. Şi atunci cum pui eticheta de comercial? Doar dacă pornim de la ideea că e o ţară de oameni preponderent proşti. Dar suntem puţin cam severi. De unde ştim noi că nu facem parte dintre acei proşti? Mi-aduc aminte de o întrebare a fetiţei unei regizoare: „Mamă, ce înseamnă ţoapă?“. „Ţoape sunt femeile alea fără gust şi stridente.“„Mamă, dar ţoapele ştiu că ele sunt ţoape?“ „Nu, nu ştiu.“ „Şi noi de unde ştim că nu suntem ţoape?“... Eugen Ionescu e comercial pentru mine – şi e concret comercial, am cumpărat o carte când nu stăteam bine cu banii –, iar Sandra Brown e comercială pentru alţii, dar eu n-aş da în viaţa mea bani pe o carte de-a ei.

Dar tu pentru cine faci teatru? Acei oameni cărora li te adresezi tu cum arată?

Sunt oameni cu care aş putea perfect să beau o cafea, fără pauze mari de conversaţie. Oameni cu care aş putea să vorbesc şi despre faptul că e mizerie în Bucureşti, dar şi că poate nu e bine să te naşti, şi despre Eugen Ionescu. Şi aş lua în calcul că poate unii dintre ei să nu ştiu exact cine e Eugen Ionescu, dar mi-ar face mare plăcere să le spun cine e... şi să nu mi se pară grav că nu ştiu. Şi în acelaşi timp, ei să-mi spună mie de un autor de care eu n-am auzit în viaţa mea.

„NU MĂ IAU ÎN SERIOS CA SCRIITOARE“

Cât de mult te iei în serios ca scriitoare?

Nu mă iau în serios. Mi se pare doar că am norocul să pot să vorbesc pe limba unui număr covârşitor de mare de oameni. Pentru mine, oamenii ăia care vin în sala de la Godot sau oriunde în altă parte unde se joacă spectacolele mele, înseamnă un număr covârşitor. Mi se pare un noroc că eu pot să vorbesc pe limba lor şi nu mi-aş dori să vorbesc pe altă limbă. Eu scriu cu dragoste pentru oameni şi refuz să fac experimente sadice pe spectator.

Adică?

Adică tot felul de spectacole care pe mine m-ar pune într-o lumină nonconformistă şi care şi-ar propune să schimbe formele vechi cu unele necunoscute. Numai că eu nu cred că ei ar pleca prea fericiţi acasă. Iar mie mi se pare foarte important ca spectatorul să plece cu ceva. Eu cred tare în emoţie şi, dacă reuşeşti să-l iei cu tine şi să-l faci să uite de el şi de problemele reale pe care le are, mi se pare echivalentul unei ore de fitness pentru suflet. Că şi sufletul mai are nevoie să fie lucrat, nu doar corpul. Dacă tu reuşeşti să le pui sufletul la treabă, cumva îşi amortizează banii. Iar legat de spectacolele de care-ţi spuneam, eu cred că uneori spectatorii pot să iasă păcăliţi de la ele. Şi începe toată discuţia aia cu „spectatorul trebuie format“. Dar de unde ştii că e bine cum îl formezi tu? Faptul că-i oferi ceva ce nu-i place nu înseamnă nepărat că e ceva bun. Iar faptul că îi oferi ceva ce îi place nu e neapărat un semn că e prost.

Crezi că textele tale vor rezista în timp?

N-am nici cea mai vagă idee. Oricum nu le-am publicat nicăieri, deci textele mele circulă aşa, ca „Mioriţa“. Sincer, cred că nu vor rămâne. Şi, de fapt, nu-mi pasă dacă rămân sau nu.

Lumea se termină cu tine...

Nu îmi va folosi la nimic dacă vor rămâne după ce eu nu voi mai fi. Nu vreau să mă gândesc că există vanitate şi după moarte, că mă deprim de tot. Ar fi culmea, moartă fiind, să roşesc de plăcere că mi se pune o piesă undeva. Asta ar fi chiar culmea!

CV

De la actorie,
la dramaturgie

Numele: Lia Bugnar

Data şi locul naşterii:

4 ianuarie 1969, Bucureşti

Studiile şi cariera:

A absolvit ATF, secţia Actorie, la clasa profesoarei Sanda Manu, în 1995.

A avut apariţii importante în teatru, în spectacole precum „Patul lui Procust“ şi „Levantul“, regia Cătălina Buzoianu, „Poate Eleonora“, regia Alexandru Tocilescu.

A început să scrie piese de teatru şi scenarii de film. Scenariul „Cobai“ a stat la baza lungmetrajului „Camera ascunsă“, regia Bogdan Dumitrescu, „După ea“ a câştigat concursul de scenarii organizat de CNC, „Impecabilul“ şi „Mâine e azi“ au fost achiziţionate pentru a fi turnate în Italia.

A debutat ca scriitoare cu textul „Oferte de serviciu“ şi au urmat multe altele, „Femeia din manuscris“, „Oase pentru Otto“, „Jocul de-a adevărul”, „Noi 4“, „7 dintr-o lovitură“, „Felii“ etc.

A realizat numeroase spectacole după propriile piese în teatre precum Teatrul Naţional din Bucureşti, Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu, Teatrul Nottara, Teatrul Metropolis.

A colaborat cu actori şi regizori importanţi, printre care Andrei Şerban, Cătălina Buzoianu, Alexandru Tocilescu.

Locuieşte în:
Bucureşti