Lecţie de teatru TV

După un obicei recent binevenit, în ziua de luni, relaşul de altădată al teatrelor, are loc şi reprogramarea unor montări din arhiva Teatrului de Televiziune, unele dintre ele cu adevărat de aur.

E şi cazul spectacolului cu piesa  Micii burghezi de Maxim Gorki realizat în 1973 de regizoarea Sorana Coromă cu o distribuţie memorabilă ca de altfel întregul afiş al producţiei pe care-l citez din memorie, fiindcă acel comunicat de presă util, dar incomplet, îi omite pe mulţi dintre realizatori, mai ales oameni de televiziune. Deci scenografie: Mircea Rî binski- Doina Levintza, imagine – montaj: Edwiga Adelman, Marga Niţă, redactor:Ioana Prodan…..

Multe se pot spune despre această pagină de teatru tv absolut antologică, realizată într-un timp când televiziunea îşi perfecţiona mijloacele nu doar în genuri jurnalistice, ci şi în specii artistice create anume, cum şi acest gen de teatru, supranumit  teleplay.

Până a formula unele aprecieri privind spectacolul propriu-zis, să observăm că montarea are şi o valoare de document privind gândirea politică a vremii. Nu fiindcă, aşa cu greşit formulează comunicatul citat ne prezintă confruntarea dintre două ideologii, cea burgheză veche şi cea nouă proletcultistă, ci tocmai pentru că acesta contrazice percepţiile dogmatice de acest tip. Piesa, aşa cum e citită aici, e o oglindă a unor frământări istorice pe toate planurile, proprii începutului de secol al XX-lea când nihilistii şi anarhistii alimentau spiritul revoluţionar. (O parafrază modernă datorată a lui Brecht din piesa Nunta micilor burghezi extinde interfpretarea acestei categorii prin referirea la mentalităţi şi nu la condiţii sociale).

În familia Besemenov sunt – e adevărat – şi mici  burghezi, reprezentaţi de nişte părinţi autoritari cu vederi înguste, dar sunt şi proletari ca Nil, intelectuali ca Piotr, sau figuri bovarice ca Tatiana, vizionari ca Teterev. În multe privinţe piesa ni-l aminteşte pe Cehov, iar studentul interpretat de Stefan Iordache pe Raskolnikov din romanul lui Dostoievski, alături de mondena cu şarm a Florinei Cercel care e rudă apropiată a Gruşenkăi din Karamazovii. Aşa încât ştampila unui Gorki proletcult (!!) nu avea nici atunci nici acum vreun rost.

Cu această deschidere impresionantă (dar care rima cu deschiderea regimului din acei ani) regizoarea Sorana Coroamă Stanca ne-a lăsat un document, cum spuneam despre mutaţiile în gândirea epocii, în care din punct de vedere al teatrului pe de altă parte, modernizarea, reteatralizarea erau în plină glorie. De aici un simţ al adevărului omenesc care străbate montarea, al atenţiei acordate mişcărilor sufleteşti, psihologiei personajelor pe care un realist ca Gorki le-a exprimat cu fineţe. 

Concepţia regizorală nu poate fi desprinsă însă de redarea filmică, de o plasticitate şi expresivitate vizuală, ieşite din comun. Camera se plimbă cu talent prin interioarele fabuloase create în platou de scenograf, lunecând dintr-o încăpere în alta, privind cu naturaleţe în interiorul acestei lumi care încearcă să se  ascundă uneori după faldurile unor draperii de epocă, sau din contră, ar vrea să-şi expună soliditatea etalându-şi mobila masivă şi ritualurile încă neclintite. Cine a văzut la rece un decor anost de Teatru Tv poate înţelege câtă artă îţi trebuie ca să faci din nişte panouri a căror plantaţie în platou pare de neînţeles un film cu viaţă în care cei care privesc dar şi cei care joacă să simtă povestea. De aceea montarea aceasta e o lecţie, ca şi alte câteva zeci probabil create într-o perioadă fastă a Teatrului TV.

În fine, pentru mulţi dintre privitori, reluarea spectacolului Micii burghezi a fost  şi un prilej de a se reîntâlni cu nume mari ale teatrului românesc de odinioară. Petrică Gheorghiu care în rolul lui Besemenov tatăl e memorabil mai ales pentru felul în care îşi îngroapă tradiţionala bonomie pentru a ne înfăţişa un personaj retrograd, antipatic, de o tenacitate diabolică în privinţa convingerilor…burgheze.

În fapt bogătaşul n-are bosă de burghez, el reprezentând goliciunea morală a parveniţilor, aceeaşi în toate timpurile. Dina Cocea îi ţine hangul în rolul mamei, într-o compoziţie care de la ticuri comportamentale la defecte fizice e studiată şi redată minuţios. Tatiana Iekel, această mare actriţă de dramă  de o mare fragilitate şi vulnerabilitate, dar şi de o nesfârşită poezie în glas, mişcări, cu un halou de mister rar, joacă nu doar un personaj tragic prin neputinţa de - şi găsi drumul în complicata lume din piesă, ci şi  ideea de fatalitate a destinului prin care piesa lui Gorki iese încă o dată din sfera socialului.

Surprize ne rezervă şi Dionisie Vitcu, o apariţie lunatecă, stranie, venind parcă din mitologia rusească, şi Boris Ciornei, actor mai puţin răsfăţat de scenă dar cât de adevărat în rolul de resoneur cehovian din această piesă. Ştefan Iordache, slab şi cu plete, e aici în epoca marilor creaţii de tinereţe când la Nottara sau în filme îşi impunea carisma reprezentând actorul modern, eliberat de truvaiurile vechiului teatru.  

Un gros plan cu Florina Cercel demn de cărţile poştale, vorbeşte despre deja afirmatele vedete. Olga Tudorache încă pe scenă, ca şi mai tânărul Costel Constantin, îşi scriau şi ei atunci pagina de glorie cu roluri ca acestea şi încă altele dăruite de scenă într-un moment când teatrul îşi trăia în forţă epoca de împlinire. Arhiva de aur a Teatrului  TV s-a constituit tot atunci, spre norocul celor de azi care se pot bucura  de aceste minunate înfăptuiri artistice. Încet dar sigur seara de luni şi-a recâştigat în orarul televiziunii publice, prestigiul cultural. Şi publicul.