Controversele, atâtea câte au fost, au lăsat până la urmă loc admiraţiei. Concretizată şi în faptul că subiectul din filmul lui Von Trier a interesat destul de rapid teatrul într-un context altminteri favorabil acestui nou mod de transfer. Cel dinspre film înspre arta dramatică. Înlocuitor nu total şi nici definitiv al celui tradiţional, clasicizat. Reprezentat de transformarea piesei de teatru în scenariu cinematografic.

Nu există o variantă standard de rescriere teatrală, acceptată sau chiar „binecuvântată” de Lars von Trier, colaboratorii şi agenţii săi a scenariului filmului în care Emily Watson (Bess) făcea un rol cu totul remarcabil. Cel întocmit în urmă cu câţiva ani de Radu-Alexandru Nica, totodată regizorul spectacolului de mare montare de la Teatrul Naţional „Radu Stanca”, cu Ofelia Popii în Bess şi cu o opulentă scenografie purtând semnătura lui Dragoş Buhagiar, era unul destul de rebel. Oricum, de o incontestabilă originalitate. Observată şi lăudată, ca şi spectacolul de altfel, de unii critici, de unde şi nominalizarea la premiile UNITER, negată de alţii.

Tom Dugdale, regizorul american al montării de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, a optat pentru un scenariu teatral semnat de Guelmino Sándor şi Gecsény Györgyi. Scenariu despre care înţeleg că a mai fost folosit şi de alte spectacole. El se dovedeşte a fi într-o conformitate perfectă cu intenţiile regizorale, cu dorinţa lui Tom Dugdale ca spectacolul lui să fie unul despre iubirea în stare pură, despre iubirea adevărată, dincolo de boală, viaţă şi moarte. O iubire depăşind prejudecăţi de orice fel, obstacole confesionale şi de mentalitate, reguli ale unei comunităţi retrograde. Şi ca acelaşi spectacol să fie unul de o simplitate la fel de categorică. Fără arborescenţe, fără prea multe nişe, fără excese de decor. Acesta, conceput de Carmencita Brojboiu, e de-a dreptul minimalist, în admirabilă adecvare cu specificităţile unui spectacol de studio. Două spaţii de joc, cel al acţiunii principale şi cel al acţiunilor secundare ori al observaţiei, completate cu  detaliile furnizate de camera video utilizată live. Câteva scaune, o masă cu utilizări multiple, microfoane cu stativ în faţa cărora se cântă live muzica anume compusă de regizorul însuşi. Performeri şi producători de mare performanţă sunt actorii Viola Gábor, Farkás Loránd şi Vata Loránd. Şi ei, şi colegii lor Kicsid Gizella, Orban Attila, Bodolai Balász, Sinkó Ferenc, Laczó Júlia, Buzási András, foarte buni şi în ipostaza de actori de teatru dramatic. Celor mai mulţi încredinţându-li-se mai multe roluri cărora cu toţii izbutesc să le asigure diferenţele şi nuanţele specifice.

În spectacolul de acum, Bess pare mai puţin, dacă nu cumva defel atinsă de cine ştie ce boală psihică. Nu e neapărat ceea ce se cheamă un coeur simple. Unicul ei handicap pronunţat e cel în raport cu o comunitate retrogradă, de o confesiune care nu este a ei. Comunitate ce nu o acceptă nici după ce, din dragoste pentru Jan, viitoarea mireasă trece peste interdicţiile şi prejudecăţile unei mame rigide, defectivă de sensibilitate. Nici unii, nici alţii nu îi pot înţelege sacrificiile care adesea sunt catalogate drept extravaganţe sau încălcări ale moralei. Rolul e unul complex, policrom, iar Pethö Anikó interpreta lui, e desăvârşită. Fără exagerări, fără căderi în melodramă, calităţile acestea fiind şi  cele ale spectacolului însuşi. Szücs Ervin, interpretul lui Jan, e şi el o alegere cum nu se poate mai potrivită, confirmată prin jocul la superlativ al actorului.


Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca- BREAKING THE WAVES de Vivian Nielsen;

Variantă scenică după filmul lui Lars von Trier de Guelmino Sándor şi Gecsény Györgyi;

Regia: Tom Dugdale;

Dramaturgia: Biró Eszter; 

Scenografia: Carmencita Brojboiu;

Muzica: Tom Dugdale; 

Cu: Pethö Anikó, Szücs Ervin, Kicsid Gizella, Orbán Attila, Laczó Júlia, Bodolai Balász, Sinkó Ferenc, Buzási András, Viola Gábor, Farkas Loránd, Vata Loránd;

Data reprezentaţiei: 12 decembrie 2015