La ţigănci, un proiect Bucureşti 555

Călătoria fantastică a profesorului de pian Gavrilescu la ţigănci încape cum se vede şi în spaţiul de câţiva metri de la Unteatru. Loc tot mai căutat pe harta teatrală a Bucureştiului, acest teatru independent păstorit cu talent de soţii Grosu, Andreea şi Andrei e găzduit de o clădire veche al cărui interior, aproape în paragină e parcă inspirat din lumea Mântulesei.

Strada explorată de Mircea Eliade şi care i-a inspirat la începuturi atâtea minunate pagini de proză suprarealistă.

Beciurile, grădinile ascunse peste care azi cresc bălăriile în aşteptarea vreunei retrocedări cu scop de bilding -office, tramvaiul care lunecă  alături  pe Paleologu sau Calea Mosilor, bisericile de legendă, toate năvălesc în mintea spectatorului când păşeşte pragul misteriosului şi cernitului interior de la Unteatru. La ţigănci, în formulă de spectacol minimalist (regia şi adaptarea , aceeaşi, patronii mai sus citaţi ) profită din plin de acest background natural dezvoltând o dramaturgie a contrastelor am putea spune, căci ţigăncile, mă rog fetele din curtea cu nuci a lui Eliade nu sunt nici goale nici perfid-senzuale în vestimentaţie cum le-a văzut autorul, dimpotrivă  poartă costum- pantalon negru, la modă şi pantofi cu toc cui, coloraţi. 

Gavrilescu, cel rătăcit  prin timp şi istorie, a nimerit cu alte cuvinte în zilele noastre şi e cu atât mai motivat să creadă că a greşit adresa; iar jocul ghicitoarelor de ocazie ( o ţigancă, o evreică o grecoaică….) care i-o aduce în amintire pe Hilde , iubita lui din Charlottenburg , unul cât se poate de familiar. Richard Bovnovczki, interpretul inspirat al lui Gavrilescu  ( la Teatrul Creangă îl joacă pe Nică al lui Creangă) degajă, de la început, o derută simpatică. El zâmbeşte aducerilor aminte şi frământă în mâini o pălărie din care , ca în trucurile iluzionistului aşteaptă parcă să se nască magia. Aşteaptă şi spectatorii aşezaţi pe lateralele spaţiului de joc, în vecinătatea actorilor. Ghirlanda de beculeţe din tavan ( scenografie – Vladimir Turturică) paravanele cu uşă prin care intră şi ies interpreţii schimbându-şi identitatea, se vor accesoriile câmpului imaginar unde se ţese povestea lui Eliade. Realismul , reperele reale rămân la nivelul vorbelor ca şi de altfel, proiecţia în vis pentru care  suntem ajutaţi de convenţia teatrală.

Liviu Pintileasa, zice că e controlorul de bilete din tramvaiul cu care călătoreşte Gavrilescu. Lui îi revine misiunea să descopere că personajul e hai hui de vreme ce-şi plăteşte biletul cu bancnote din alte vremi. Tot el, schimbându-şi morga ameninţătoare de la început, se transformă în rolul unui presupus vecin dintr-o casă unde Gavrilescu pretinde că dă lecţii de pian. Actorul exersează ipostazele cu concentrare şi mijloace adecvate. E cu alte cuvinte credibil. Lângă el, cu figura angelică de clovn felinian, Bogdan Cotleţ,un actor atât de special pierdut pe drumul între Teatrul de Comedie şi teatrul independent ( alegerea lui !) face deliciul scenelor în care apare . Mihaela Trofimov deschide promiţător reprezentaţia, în calitate de matroană a misteriosului stabiliment ( o apariţie de …Marile speranţe). Mai apoi întrupând-o pentru un singur sărut pe Hilde sau Elsa iubirea din tinereţe a eroului e exact ce trebuie să fie. O apariţie. În fine în rolul celor trei femei care-l ispitesc pe profesorul de pian, trei actriţe cu o anume notorietate, chiar dacă sunt tinere şi au un palmares fatalmente restrâns. Forina Gleznea , Corina Moise şi  Cristina Casian au fiecare în parte şi toate la un loc, aplombul necesar pentru a ne convinge că seducţia pe multile planuri, de la erotism la metafizică , e o chestiune de chimism şi empatie. Felul în care îl învăluie cu mişcări moi , ademenind la un banchet al boabelor de struguri pe noua lor victimă ţine de talentul şi implicarea celor trei actriţe care, fiecare cu mijloacele ei îşi revendică în final victoria. Cine a câştigat ? Mergeţi să vedeţi spectacolul şi decideţi singuri.

Şi mai ales nu fiţi temători să vă apropiaţi de locul descris mai sus  ca şi de îndrăzneala tinerilor de la Unteatru de a ni-l livra pe Mircea Eliade într-un spaţiu cât palma, şi fără risipă de mijloace scenotehnice. Se poate. 

 Mi-am amintit cu această ocazie ce strângere de inimă am avut şi eu când , dă dămult, dă dămult…. plimbându-mă pe Bulevardul Haussmann din Paris colţ cu des Italiens, am fost poftită să văd Străinul de Albert Camus, într-o sală cam tot cât aceea de la Unteatru unde se ajungea printr-un gang deloc îmbietor. A mers. Chiar foarte bine.