La doi paşi de Irlanda

Mai mult decât francofilia care ne definea odată, anglofonia generalizată se completează în materie de teatru cu o din ce în ce mai mare pasiune pentru texte ale autorilor britanici sau americani dacă e să ne orientăm după insistenţele unor regizori şi traducători.

Irlanda mai ales e zona preferată, de unde ne vine o dramaturgie ce-i drept bine articulată adaptată unui la fel de coerent mesaj identitar. Astfel că ştim tot mai multe despre lumea măruntă a satelor irlandeze, am călătorit prin intermediul pieselor văzute în sătucuri ca Leenane, Inishmaan, şi de curând Mullingar , am aflat cum e cu viaţa prin vestul singuratic al Irlandei povestită de Martin Mc Donagh cu ocazia unui mai vechi, apreciat spectacol tot al Teatrului Nottara. De fiecare dată cu emoţie şi tulburare, aşa încât ne-am putea întreba îndreptăţit ce e cu acest adevărat fenomen ? Unii zic că românii seamănă cu irlandezii. Ca psihologie, ca vechime şi origine arhaică. Iar lumea marginală pe care o promovează aceste texte ar fi mai apropiată ca problematică de a noastră.

Pe de ală parte geografia acestei ţări cu aşezările ei izolate, răceala glacială  a climei determină un profil uman nu tocmai compatibil cu structura meridională a românului. Tipul de solitudine, predispoziţia suicidară vin de acolo, ca şi o anume dificultate în a socializa. Dincolo de toate acestea meditaţia asupra sensului vieţii în condiţiile unei realităţi cu potenţial de criză existenţială e folositoare oriunde în lume, mai ales când concluziile în această literatură sunt plauzibile şi adeseori pozitive. Cum, în alt sens , în această parte a lumii oamenii trăiesc mai aproape de natură urmându-i ritmurile şi vocaţia regeneratoare nu avem decât să reflectăm la cum şi de ce unii, citadinii înrăiţi vor să evadeze din aceste spaţii, iar alţii, neurastenizaţi de trepidaţia zgomotoasă a vieţii moderne, le caută.

 Să acceptăm deci că acest dat al irlandezilor  a născut o literatură folositoare, a micului univers, atentă la mişcarea sufletească şi relaţiile umane observate la firul ierbii, între psihologism şi sociologie. De acolo parcă omul se vede mai bine, cu ce are el frust , adevărat, iar acest tip de scriitură vibrând de poezie compensează predilecţia pentru violenţă, ipocrizie şi pragmatism a societăţilor avansate de azi.

Deşi nu e irlandez autorul, John Patrick Shanley simte în termenii de mai sus acest spaţiu în care a plasat acţiunea piesei sale La doi paşi de Mullingar, aleasă în această stagiune de regizorul Cristi Juncu pentru spectacolul emoţionant de la Nottara.

 Primul semn că  textul e bun , că are adevăr şi viată e că actorii, un cuartet de talente, îşi asumă cu credinţă povestea şi destinul personajelor fiind cuceritori şi dincolo de rampă. Chiar dacă cele patru partituri presupun în aproape toate cazurile compoziţii de vârstă, de caracter, ne aflăm în faţa unor interpretări remarcabile în care studiul psihologic a prevalat iar căutarea unei înţelegeri mai adânci dincolo de replici a făcut ca o fotografie de moment a celor două familii în conflict de care se ocupă autorul să capete valori moral- poetice subtile. Nemaivorbind de emoţia şi discreţia cu care e abordat subiectul. Micul litigiu în joc care iese la iveală încă din prima scenă – vânzarea unei fâşii de pământ care leagă proprietăţile - e exploatat de autor cu ştiinţa  suspansului, scoţând la iveală cu picătura, dragostea tainică dintre cei doi tineri care locuiesc cu părinţii lor gard în gard. La fel procedează şi interpreţii, Cerasela Iosifescu şi Andi Vasluianu care nu-şi trădează sentimentele decât cu greu în acord cu natura lor umană vulnerabilă. Andi Vasluianu în rolul unui burlac trecut de prima tinereţe ( Anthony) are pe lângă sfiala maladivă, tot felul de ticuri ( poate cam prea multe) care-l descriu drept un personaj marcat de singurătate şi viaţa lângă un bătrân pisălog şi autoritar (tatăl).

Construit cu minuţie personajul e îndrăgit din prima clipă pentru naivitatea lui infantilă şi plutirea în visul unei alte realităţi în care el, care se crede albină ar putea să şi zboare. Rosemary în interpretarea Ceraselei Iosifescu impune  un tip de feminitate pentru  care apreciata actriţă  aruncă în luptă toate armele de care dispune. Jocul ei pe muche, paradoxal între a fi şi a arăta ( aici sentimentele faţă de Anthony), trece de la un fel de golănie jucăuşă şi francheţe brutală  la tandreţea disimulată în gesturi stângace din final, devenind pe parcurs un  motor provocator şi în relaţie cu ceilalţi ( vezi scena în care o răstoarnă repetat prin scenă cu cadru cu tot pe propria-i mamă, printr-un gest de caldă familiaritate care produce ilaritate într-unul din cele mai bune momente ale spectacolului). Într-un rol de compoziţie maiestoasa Victoria Cociaş aduce în scenă printr-o transformare excepţională figura unei bătrâne stăpână pe viaţa şi voinţa ei, în ciuda unui handicap fizic major. 

Vorbeşte răspicat, decide autoritar şi tot astfel cedează la nevoie. E pragmatică şi aspră, ruptă realmente din peisajul arid al nordului. Lângă ea Ion Haiduc înfăţişează o altă tipologie a vârstnicului. Bătrânul lui Haiduc e hâtru, are şi poezie şi o filozofie a vieţii care-l face stenic în faţa morţii (vezi monologul din final, exemplar interpretat). 

Privite în oglindă cele două cupluri ar putea să ne spună ceva despre ce face viaţa din omul înstrăinat şi lipsit de dragoste... la doi paşi de Mullingar (un fel de pământ al făgăduinţei),  despre trecerea de la visul albinei la tubul de oxigen şi cârje, sau altfel spus de la fragilitatea tinereţii visătoare la asprimea şi rigiditatea bătrâneţii neputincioase. Cristi Juncu şi minunaţii lui interpreţi de la Nottara chiar ne transmit acest mesaj tandru printr-un demers artistic delicat şi credibil.