Am fost siliţi să ne luăm, rând pe rând, adio de la două mari actriţe- Florina Cercel şi Monica Ghiuţă-, de la dramaturgul şi regizorul Puşi Dinulescu, şi, de parcă nu ar fi fost de ajuns, ieri a picat ca un trăsnet vestea morţii uneia dintre cele mai complexe personalităţi care a marcat definitiv, profund, inevitabil, teatrul. E vorba despre Cătălina Buzoianu. Care nu a fost doar o mare, o imensă regizoare, în absenţa căreia istoria teatrului românesc din anii 70-80-nu doar că nu ar fi putut fi imaginată, ci poate chiar că nu ar fi fost posibilă.

Cătălina Buzoianu a fost deopotrivă profesoară, una dintre cele mai temeinice şi mai devotate de care a avut parte I.A.T.C.-ul bucureştean, un autentic om de şcoală printre ai cărei studenţi s-au numărat Mihai Măniuţiu şi Alexandru Dabija, o mare descoperitoare de talente încă de pe vremea în care acestea se aflau pe băncile şcolii - îi amintesc aici doar pe Rodica Negrea în Efectul razelor gamma asupra anemonelor şi pe Adrian Pintea în Romeo şi Julieta -, o gânditoare. Ale cărei reflecţii despre teatru au fost reunite în câteva cărţi scumpe mie ca, de pildă, Novele teatrale sau Mnemosina, bunica lui Orfeu.

La început “păpuşereasă”, adică actriţă de teatru de păpuşi la un teatru de undeva, din Nordul ţării, ocupaţie care, bănuiesc, că a ajutat-o să descopere şi să înţeleagă rolul şi importanta poveştii în teatru, poveste de care nu s-a despărţit niciodată în lupta ei continuă de a face din teatru, viaţă, Cătălina Buzoianu a devenit regizoare cu acte în regulă într-un moment în care foarte puţine femei din România îndrăzneau să se gândească la o astfel de profesie. Nu a cerut pentru aceasta niciodată dispense, indulgenţe, înţelegere, premii de încurajare. Chiar a declarat odată că este feminină, dar nu feministă. Câteva dintre primele ei spectacole, Istoria ieroglifică şi Iaşii în carnaval au adus-o în prim-planul atenţiei lumii teatrale. Ele i-au deschis calea spre Teatrul Mic, spre Teatrul „Bulandra”, spre cariera universitară.

Nu cred că există cineva din generaţia mea care să fie ori să fi fost îndrăgostit de teatru şi să nu fi făcut coadă la casa de bilete, să nu fi rostit cu voce tremurândă “nu aveţi un bilet în plus?” ori să nu se fi bucurat că a primit o invitaţie la spectacole copleşitoare precum Maestrul şi Margareta, Să îmbrăcăm pe cei goi, Nişte ţărani, Ivona, principesa Burgundiei, Doamna cu camelii, Interviu, Cerul înstelat deasupra noastră, Dimineaţa pierdută, Pescăruşul, Regăsire, Fuga, Chira Chiralina, Mediterana, Levantul, Patul lui Procust, Teatru descompus, Merlin, Petru sau petele în soare, Copilul îngropat, Dibuk. Care să nu fi vrut să vadă cum evoluează în regia ei monştri sacri precum Valeria Seciu şi Ştefan Iordache, Olga Tudorache, Rodica Negrea, Gina Patrichi, Rodica Tapalagă, Mariana Mihuţ, Tamara Buciuceanu, Irina Petrescu, Marcel Iureş, Leopoldina Bălănuţă, Victor Rebengiuc. Nu ştiu ce ar fi fost cariera Valeriei Seciu ori a lui Ştefan Iordache în absenţa întâlnirii fundamentale cu Cătălina Buzoianu.

Mă leagă de doamna Cătălina două amintiri cu totul aparte. Am rugat-o să aştearnă pe hârtie câteva cuvinte pentru cartea pe care am scris-o despre Gina Patrichi. Doamna Cătălina lucra în vremea aceea la spectacolul Furtuna de la Teatrul Mic şi a mărturisit atunci, în cele scrise, că felul în care a spus Gina, la ultima ei apariţie pe scenă, în martie 1993, celebrul, genialul monolog al lui Prospero, i-a oferit cheia de înţelegere a piesei shakespeariene, cheie de care se folosea chiar în acele zile.

Câţiva ani mai târziu am invitat-o, împreună cu editorul Florica Ichim, pe doamna Buzoianu să vorbească cu ocazia lansării Cărţii cu şi despre Mariana Mihuţ. A onorat invitaţia, însă aşa cum se întâmplă adesea, cartea a ieşit de sub tipar chiar în ziua lansării. Nu a avut cum să o citească înainte. A rostit un Laudatio şi a promis că va citi cartea. Câteva luni după aceea m-a căutat la telefon. Voia să îmi mulţumească fiindcă găsise în dialogul dintre Mariana Mihuţ şi mine un pasaj în care îi evocam rolul imens jucat în teatru, momentul retragerii şi faptul că respectivul moment nu fusese marcat, poate nici măcar observat de breaslă.

Aveam, de la un moment dat încolo, şi unul, şi altul vocea tremurândă. Eu pentru că ştiam că marea regizoare Cătălina Buzoianu nu a fost doar o artistă colosală. A fost mai presus de toate o salvatoare. Şi aceasta fiindcă pe umerii ei şi pe aceia ai lui Alexandru Tocilescu a stat teatrul românesc în anii de după plecarea din ţară lui David Esrig, Radu Penciulescu, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Andrei Şerban. Ea, Cătălina Buzoianu, împreună cu Toca, cu Valeriu Moisescu i-au fost şansa. Salvarea. Au acoperit la modul excelenţei hiatusul care s-ar fi creat până la deplina afirmare a generaţiei, Purcărete, Măniuţiu, Frunză, Dabija, Tompa, Darie, multora dintre acestora fiindu-le mentori. Formali sau informali.

Îi vom fi oare îndeajuns de recunoscători Cătălinei Buzoianu pentru asta?