Există spectacole pe care le porţi cu tine oriunde te-ai duce. Şi anumiţi actori pe care nu poţi să-i mai uiţi. Îi urmăreşti printr-o oglindă spartă, în bucăţi de déjà-vù. Mi s-a făcut dor de o piesă. Se numeşte Mă tot duc. Nu am mai văzut-o de mult. Se joacă la Teatrul Foarte Mic din Bucureşti.

Montarea Mă tot duc, despre care Oana Pellea spunea în cadrul unui interviu, în Adevărul, că îl joacă de 17 ani,  nu e una obişnuită, nu are decoruri, nu are recuzită, nu are nimic în afară de o scenă goală. Îi are numai pe Oana alături de Mihai Gruia Sandu. Spectacolul, scris şi regizat de Marc Dore, cu texte şi aluzii din William Shakespeare, s-a jucat în franceză ani întregi, în Franţa, Belgia sau Elveţia. Cei doi actori l-au adaptat şi l-au adus acasă.

Mi-aduc aminte de un schimb de replici. El (Mihai Gruia Sandu): "Plec". Ea (Oana Pellea): "Du-te dacă vrei". Se face că nu-l vede, se uită preocupată în altă parte, oriunde în altă parte decât în ea însăşi, dar îl urmăreşte cu coada ochiului. "Du-te! De ce nu pleci? Ce mai vrei tu de la mine? Du-te! Mă încăpăţânez să-ţi zic, du-te!".

Da. Hai, du-te!

O revăd pe Oana Pellea cu ochii minţii, îmbrăcată într-o rochiţă de vară, cu tenişi în picioare. E ca o fetiţă bosumflată. Pare că se joacă, dar nu se joacă. Ea ştie că trebuie să-l lase pe iubitul ei să plece. Nu mai poate să-l ţină lângă ea. Nu mai are resurse să lupte pentru el, pentru că totul, nu-i aşa?, are o limită.

Ea e teribil de obosită, mult prea obosită. Şi el e obosit. Două ruine care nu se mai pot zidi una pe alta. Şi totuşi doare sfâşietor de tare. El vrea să plece şi totuşi parcă nu ar pleca. Amândoi se chinuiesc, se interoghează, îşi pun masca şi nasul de clovn. Poate aşa o să le fie mai uşor. Da. "Hai, du-te!". Şi ce dacă el o să plece? Viaţa ei va continua la fel. Îşi zice că, până la urmă, el nici nu a însemnat aşa de mult. S-a comportat destul de "ieftin" - un personaj slab, aiuritor, care i-a făcut mult rău. Şi a pierdut deja prea mult timp alături de el. Bineînţeles, suferă. Îşi frânge mâinile. Încearcă să râdă isteric prin grimasa plânsului mocnit.  Nu-i iese decât un zâmbet strivit. Şi totuşi. "Poţi să pleci, dar poţi să şi rămâi. Eu vreau să te hotărăşti".

Absurd şi poezie

Pare cinică, puternică, sfidătoare, dar îi strigă cu toată fiinţa: "Şi, da, poţi să şi rămâi".  Însă e târziu. El nu mai aude nimic dincolo de cuvinte, de clopotul de laşitate cu care s-a acoperit. Ea e derutată de slăbiciunea ei. Nu era deloc prevăzută. Şi nu poate să nu se întrebe dacă, de fapt, nu e rândul ei să se tot ducă. Iar el, întors totuşi spre sine: "Mai bine plec (şi imediat), dar de mă-ntorc, voi fi tot eu acel care a plecat?!".

Un spectacol al contradicţiilor, al contorsionărilor şi al mutilărilor din noi înşine, care pendulează între absurd şi poezie, între candoare şi tristeţe. Una spunem, alta facem, într-un puzzle al iubirii chinuitoare. Doi actori se ascund pe o scenă pustie, sub un noian de zbateri, de vorbe şi de orgolii. Dincolo de replici şfichiuitoare, actriţei i se simte glasul stins al frângerii şi al înfrângerii. O perdea de lacrimi îi învăluie ochii peste o albă singurătate. Oana Pellea rămâne una dintre cele mai expresive actriţe pe care le avem. Ea reiterează, cu toată fiinţa ei, că "a pleca înseamnă a muri puţin."