1. Lecţii de teatru şi de generozitate

Paul Zindel a scris Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice în 1964, iar titlul a devenit unul de referinţă în clipa în care a piesa a devenit scenariu pentru un film celebru regizat de Paul Newmann.

În spaţiul teatral românesc piesa a ajuns cu o oarecare întârziere, doar în 1977, graţie unui admirabil spectacol montat de marea regizoare Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic. Atunci a fost preferat titlul Efectul razelor gama asupra anemonelor.

A fost vorba, fără doar şi poate, despre ceea ce astăzi am numi un spectacol-cult. Nici nu putea să fie altfel de vreme ce regizoarea a avut şi ideea, şi şansa de a alcătui o distribuţie imbatabilă. Dominantă de imensa, copleşitoarea personalitate a extraordinarei Olga Tudorache care, la rându-i, a avut şi generozitatea, şi înţelepciunea de a împărţi propriul succes cu două dintre studentele domniei-sale- Rodica Negrea (excepţională în Tilly) şi Adriana Şchiopu, lor alăturându-li-se Ioana Ciomârtan.

Sigur, recitită ori revăzută azi, graţie spectacolului de foarte bună calitate, de considerabilă altitudine artistică montat la Teatrul Metropolis de Mariana Cămărăşan, piesa îşi dezvăluie şi valoarea, dar şi o seamă de limite, ca şi unele riduri. Nu încape îndoială că textul a fost o nouă- a câta?- variaţiune pe tema visului american. A împlinirii, a izbânzii repurtate în pofida a tot felul de condiţii potrivnice. De la cele reprezentate de o seamă de neputinţe de ordin fizic la opoziţia încăpăţânată, distructivă, agresivă, cu resorturi intime ciudate ale unei familii nu tocmai bine aşezate. Familie ce se rezumă la o mamă semi-alcoolică în a cărei biografie cuvintele esenţiale au fost semi-eşecul, semi-viaţa, semi-soţul, fiica semi-creier, fiica semi-eprubetă. Piesa are, orice s-ar spune, doze de tezism şi demonstrativism, seamănă pe alocuri cu un quad erat demonstrandum greu de eliminat. Ascuns mai bine sau mai rău, în replici, în numele unor personaje, dar şi în construcţia de ansamblu.

El, tezismul, ca şi alte defecte persistă ca atare în montare, însă pot fi lesne trecut cu vederea graţie calităţilor reale ale spectacolului care, aşa cum trebuia, de altminteri, se concentrează în jocul actoricesc. E ceea ce au înţeles foarte bine şi regizoarea Mariana Cămărăşan, ce şi-a rezervat o prezenţă discretă, care doar uneori se cuvenea să devină un pic mai apăsată, atunci când se cade în clişee, în autocitate, în soluţii mai vechi, experimentate, de succes garantat, şi scenograful Vladimir Turturica. Lor li se asociază light-designerul Ştefan Vasilescu.

Totul se petrece în camera de zi, convenţional, cvasi-sărăcăcios mobilată a lui Betty. Totul, cu excepţia secvenţei în care, aflată pe scenă, gardată de sora ei, Ruth, Tilly expune rezultatele cercetării ei asupra efectelor avute de tratarea cu Cobalt 60 a crăiţelor, cu grijă păstrate într-o lădiţă oarecare. Expunere tulburată de neaşteptata descindere a mamei, un fapt ce putea distruge totul. Nu a fost să fie, Tilly a câştigat, iar spectacolul se încheie printr-o reconciliere emoţionantă, consumată într-o tăcere mai grăitoare decât toate vorbele din lume.

Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice este un mare recital al marii actriţe care este Oana Pellea.

Numai că, aşa cum s-a întâmplat şi cu aproape 40 de ani în urmă, şi de data aceasta Maestra îşi poate îngădui luxul, în fapt, sărbătoarea generozităţii dând posibilitatea evoluţiei de la egal la egal unor foarte bune tinere actriţe. E vorba despre Florina Gleznea (Ruth) şi Cristina Casian (Tilly). Mi-a rămas îndelung în memoria privirea care cuprinde, comentează totul a Alexandrinei Halic, cu totul remarcabilă în rolul Nanny. Care reconfirmă cât de elocvente, de pline de semnificaţie pot fi tăcerile în teatru atunci când ele vin de la o mare actriţă.

Teatrul Metropolis din Bucureşti-EFECTUL RAZELOR GAMMA ASUPRA CRĂIŢELOR LUNATICE de Paul Zindel- Regia şi ilustraţia muzicală- Mariana Cămărăşan- Scenografia- Vladimir Turturica- Light design- Ştefan Vasilescu- Cu- Oana Pellea, Alexandrina Halic, Florina Gleznea, Cristina Casian- Data reprezentaţiei- 25 octombrie 2016

2. Ravagiile nemăsurii

Franz Kafka a scris o singură piesă de teatru a cărei premieră pariziană a avut loc cam în acelaşi timp şi în acelaşi teatru în care s-au jucat primele texte ale viitorilor mari absurzi. Curios e că nu piesa respectivă atrage atenţia regizorilor de azi, ci dramatizări ale marilor sale texte în proză.

Spectacolul cu Kafka. 5 vise montat de Dragoş Galgoţiu pe un scenariu întocmit chiar de el reţine fragmente şi idei din Procesul, Metamorfoza, Dare de seamă către o Academie, Verdictul şi Colonia penitenciară. Tot Dragoş Galgoţiu şi-a asumat şi misiunea conceperii decorului pentru viitorul său spectacol. Pe care a decis să îl monteze la Sala Studio a sus-menţionatului Teatru.

Opţiunea mi se pare corectă, cum corect, chiar de-a dreptul inspirat mi se pare şi decorul. Un pat, câteva uşi vechi, unele rupte, tocuri de uşi, fundalul negru, impresia de apăsător, de cenuşiu şi de sărăcăcios. Sentimentul dominant e că atât arestarea, procesul şi condamnarea lui Jozef K cât şi metamorfoza lui Gregor Samsa s-ar produce într-o imensă sală de bal dezafectată. Urmărind spectacolul în memorie mi-au revenit secvenţe din filmul Hotel de lux al lui Dan Piţa.

Contribuie la construcţia de ansamblu amestecul de ilustraţie muzicală- valsuri celebre combinate cu melodii nu mai puţin cunoscute din anii 50-60 ai secolului trecut. Plus frumoasa coregrafie a lui Răzvan Mazilu.

Dragoş Galgoţiu a convocat în distribuţia spectacolului său actori foarte buni. Aproape cu toţii unul şi unul. De la Ionel Mihăilescu (Jozef K) la Radu Amzulescu (Inspectorul, Tatăl lui Gregor), de la Valentin Popescu (Franz) la Laurenţiu Lazăr (Willem), de la Anca Dumitra (de apreciat în Femeia din tribunal)  la Mihai Smarandache (remarcabil în mai multe roluri) şi Gabriel Pintilei (Gregor Samsa), de la Ruxandra Maniu (şi ea distribuită în roluri multiple) la Sabrina Iaşchevici (sora lui Gregor), de la Silvian Vâlcu (îl laud pentru ceea ce a făcut în Georg) la Relu Poalelungi (care mie mi-a plăcut în Aprodul) şi Anda Saltelechi (Târfa) ori Simona Dabija (Dansatoarea). Care au zămislit personaje şi graţie costumelor create de Lia Manţoc au un pronunţat aer de fantome.

Cu toate acestea, mie nu mi-a plăcut defel spectacolul de la Teatrul Odeon. Vinovatul principal, vinovatul unic fiind acelaşi Dragoş Galgoţiu. Care se încăpăţânează în nemăsura lui, în atitudini autoadmirative, în calofilie chiar şi atunci când e vorba despre mizerabilism şi care nu vrea nici un moment să ia luare aminte la zicerea horaţiană Est modus in rebus.  

Teatrul ODEON din Bucureşti- KAFKA. 5 VISE După texte de Franz Kafka- Traducerea-Gellu Naum şi Mihai Izbăşescu- Dramatizarea- Dragoş Galgoţiu- Regia- Dragoş Galgoţiu- Costume- Lia Manţoc- Coregrafia- Răzvan Mazilu- Cu- Ionel Mihăilescu, Radu Amzulescu, Valentin Popescu, Laurenţiu Lazăr, Mihai Smarandache, Anca Dumitra, Gabriel Pintilei, Ruxandra Maniu, Sabina Iaşchevici, Relu Poalelungi, Anda Saltelechi, Anca Florescu, Simona Dabija, Dan Benga, Dan Cristian Nicolae, Dumitru Neagu, Gheorghe Neagu, Adrian Vasile, Cristian Vasile- Data reprezentaţiei- 28 octombrie 2016

3. Zone întunecate

Mai toate fostele Teatre de păpuşi de odinioară şi-au schimbat firma, unele chiar şi profilul. Au devenit Teatre pentru Copii şi Tineret ceea ce nu e deloc un lucru rău. Mai întâi fiindcă e nevoie de spectacole care să se adreseze adolescenţilor, în al doilea rând deoarece creşterea nivelului de calificare al actorilor angajaţi în aceste instituţii impunea şi o diversificare a rolurilor ce le sunt încredinţate.

Problema încă nesoluţionată pe deplin rămâne aceea a textelor specifice. Radu Iacoban, un foarte bun tânăr actor, care de câtva timp şi-a încercat, şi nu chiar fără succes, puterile şi în arta regiei, şi în aceea a dramaturgiei, a scris un altfel de text care se cheamă Emancipare. Iată însă că lansarea lui la apă a fost asumată de Teatrul de Comedie din Bucureşti, organizatorul unui remarcabil festival de teatru cu periodicitate anuală ce se cheamă Comedia ţine la tine(ri). Nimic de criticat pentru acest gest cum nu se poate mai lăudabil, explicabil, cred, şi prin detaliul că directorul lui, George Mihăiţă, este un incurabil adolescent, chiar dacă piesa lui Radu Iacoban nu este decât aparent o comedie. Emancipare este mai curând o comedie care sfârşeşte prost căci unul dintre protagonişti se sinucide. Criticabil sunt doar eu care nu am ajuns să văd spectacolul la sediu, adică la Sala nouă a instituţiei producătoare, ci la Piatra Neamţ, cu ocazia celei de-a XXVIII a ediţii a Festivalului organizat de Teatrul Tineretului din localitate. Festival ce, de câţiva ani, se desfăşoară sub sloganul Pledez pentru tine(ri).  Din câte am aflat, condiţiile de turneu şi de festival au impus anumite modificări ale mizanscenei, modificări care nu cred să fi afectat în mod esenţial calitatea reprezentaţiei.

Ne întâlnim, aşadar, cu patru adolescenţi. Două fete (Cristina şi Delia) şi doi băieţi (Marc şi Alin). Care nu seamănă deloc cu edulcoraţii liceeni din filmul omonim al lui Nicolae Corjos şi nici măcar cu Cireşarii lui Constantin Chiriţă, cu atât mai puţin cu tinerii din La Medeleni ai lui Ionel Teodoreanu Tempi passati. Sunt altfel, mult mai naturali, dar şi mai complicaţi sufleteşte. Mai complicaţi, iar în cazul lui Marc, chiar mai întunecaţi.

După o simulare a viitorului examen de Bacalaureat, cei patru pleacă de acasă. Fetele cu aprobare de la părinţi, băieţii cam pe şest. Cu intenţia declarată de a montaniza. Adică de a petrece câteva zile la munte. Planul decurge comme il faut până în clipa în care Marc îi propune lui Alin să le lase pe fete baltă. Acestea îşi vor petrece noaptea într-un hotel ieftin, discutând despre iubiri, sentimente, trădări şi alte mici sau mari nimicuri. Povestea celor doi băieţi e niţelus mai complicată. Alin este elevul model predestinat succesului în carieră, Marc e cu totul altfel. În spectacolul montat de Radu Iacoban se poate presupune că el nici măcar nu mai e aievea. Ci ne este prezentat ca amintire. Aşa cum au rămas ultimele ore din viaţa sa în memoria Cristinei, a Deliei şi a lui Alin.

Marc e revoltatul care şi-a programat atent ieşirea definitivă din scenă. Crezând că prietenul său cel mai bun cu care împarte cortul chiar doarme şi sforăie de-a binelea, Marc îşi înregistrează pe un reportofon ultimele gânduri. Alte şi alte semne se adună confirmând planurile sale suicidare.

Acţiunile din cele două spaţii sunt întretăiate, la reuşita operaţiunii contribuind decisiv scenografia datorată Corinei Grămoşteanu. Care e şi hotel, şi loc de campare. Se fundamentează pe o construcţie metalică pe care sunt aninate o mulţime de baloane ce se sparg pe măsură ce acţiunea creşte în intensitate.

Pare-se că dramaturgul Radu Iacoban a ştiut să negocieze destul de bine cu regizorul omonim. Spectacolul fiind un amestec bine gradat de lucruri aparent copilăreşti şi lucruri cum nu se poate mai serioase. Un melanj de aparenţe şi de esenţe, de simulări de enervări ce ar vrea să sugereze că protagoniştii ar fi ajuns la vârsta la care pot lua hotărâri definitive şi fapte cum nu se poate mai serioase şi mai grave. Amestecul acesta se susţine îndeosebi datorită înţelepciunii de care a dat dovadă Radu Iacoban în alcătuirea distribuţiei.

I-am urmărit cu mare drag, cu bucurie şi încântare pe cei patru tineri actori ce au făcut deplasarea la Piatra Neamţ. E vorba despre Conrad Mericoffer (Marc). Anghel Damian (Alin), Ana Ularu (Cristina) şi Letiţia Vlădescu (Crina).

Teatrul de Comedie din Bucureşti- EMANCIPARE de Radu Iacoban- Regia-Radu Iacoban- Scenografia- Corina Grămoşteanu- Cu- Conrad Mericoffer, Anghel Damian, Ana Ularu, Letiţia Vlădescu- Data reprezentaţiei- 5 noiembrie 2016