La fel ca în Electra, ca în Antigona ori ca în Perşii (şi am citat doar câteva titluri pe care Mihai Măniuţiu le-a montat de-a lungul vremii, nu avem de-a face cu o punere în scenă a textului lui Sofocle în integralitatea lui.

Acesta este redus la un minimum, la un cuantum esenţial de replici cu funcţii preponderent caracterizante. Se păstrează însă în, ori aproape în integralitate cele patru monologuri ale lui Aias, dar şi bună parte dintre confruntările dintre acesta şi aghiotantul său, monologul final al celui care este menit să îi fie succesor, monolog apăsat şi penetrant rostit de Adrian Andone. Se mai conservă, de asemenea, substanţa dezbaterii pe tema utilităţii/inutilităţii războiului văzut în principal ca stare, ca un fel de condiţie sine qua non pentru însăşi existenţa şi revalidarea omenirii, totul asezonat cu reacţii ale soldaţilor şi generalilor. Adică cei care odinioară l-au adorat, l-au venerat pe generalissimul Aias şi care acum, după ce acesta a comis fapta lui inexplicabilă, calificată imediat drept nebunie, sunt cu toţii cuprinşi de demenţa demolării. Semnificative fiind aici scenele telefoanelor pe care subordonaţii şi adulatorii de odinioară le dau ori le primesc de la superiorii lor ierarhici. Dinamizate de o cinetică aparte generată de un element gen bandă-rulantă al decorului, decor preponderent lucrat în negru, valorat de băile de lumină ale reflectoarelor. Decor cu multiple accesorii creat de Adrian Damian. Exact ceea ce trebuie sunt costumele create de Luiza Enescu. O lume militarizată, barbară, uniformizată, cenuşie, care reacţionează la comandă.

Din acest punct de vedere, al surprinderii şi întoarcerii pe toate feţele a vântului de nebunie căruia îi cade pradă o întreagă colectivitate, cred că se justifică în principal subtitlul Eseu despre demenţă, ales de autorii scenariului.

Însă marea întrebare pe care mi-o pun după ce am recitit piesa, după ce am văzut spectacolul, dar şi după ce am parcurs un superb eseu prilejuit de piesă lui Gelu Ionescu (a apărut în ultimul număr din anul 2018 al Observatorului cultural) este dacă Ajas este cu adevărat dement. Dacă nu cumva gestul lui stupefiant de a ucide peste 150 de vite nu a fost decât un moment de pierdere temporară a controlului asupra minţii/firii care este utilizat de toţi spre a-l trece la pasivul istoriei pe Aias. Dacă nu cumva acesta ajunge el însuşi, din cauza onoarei, dar şi stimulat de alţii, de demenţa lumii în care îi este dat să trăiască, să creadă eronat că se află “la porţile beznei”, că ar fi ajuns la ceea ce se cheamă au bout du terme, că este preferabilă moartea umilinţei dezonoarei militare şi umilinţei vârstei. Mă întreb, aşadar, dacă nu cumva Aias, în viziunea regizorală a lui Mihai Măniuţiu, devine mai degrabă un profund, un emoţionant, un shakespearian eseu scenic despre bătrâneţe şi despre puţinele ieşiri, scăpări ce îi mai rămân omului care, peste noapte, se trezeşte inutil. În ochii altora şi în propriii lui ochi.

Spun aceasta fiindcă în toate dialogurile pe care Aias, corect, aplicat interpretat de Claudiu Bleonţ, cu surprinderea contorsiunilor de toate felurile ale sufletului, le are cu aghiotantul său ( îl vedem în acest spectacol pe George Albert Costea complet diferit faţă de toate rolurile în care a evoluat până acum), generalissimul se auto-analizează şi îşi evaluează greşeala/ruşinea cu maximă luciditate. Este primul care îşi dă seama că nimeni şi nimic nu îl mai salvează, că nu mai are nici cea mai mică şansă de reabilitare. De aici necesitatea recursului la soluţia radicală a sinuciderii.

Spectacolul este unul profund îndatorat căutării formelor. Există în el chiar o anume tendinţă calofilă. O preferinţă acordată formelor în defavoarea fondului este lesne depistabilă şi, din păcate, nu tocmai favorabilă. Dincolo de asta, scenele în care soldaţii, generalii, corpul de dans al diviziei de blindate, grupul pacifistelor fac din trupurile lor adevărate care alegorice, momentele dansurilor barbare la a căror pregnanţă contribuie decisiv muzica originală a lui Mihai Dobre combinată cu surprinzătoarea remixare a celebrului cântec al lui Edith Piaf Non, je ne regrette rien, conferă o anume maiestuozitate montării. Meritul îi revine coregrafiei Andreei Gavriliu ca şi actorilor Teatrului Naţional din Craiova. Care în scenele de grup funcţionează impecabil. Este vorba despre Alex Calangiu, Ştefan Cepoi, Dragoş Măceşanu, Cătălin Miculeasa, Claudiu Mihail, Cosmin Dolea, Liviu Topuzu, Petri Ştefănescu, Teodor Ioan, Robert Vladu (soldaţii), Monica Ardeleanu, Gabriela Baciu, Anca Dinu, Corina Druc, Alina Mangra, Petronela Zurba, Ramona Drăgulescu, Ana Negrescu, Mihaela Dobre, Daria Ghiţu (Corpul de dans al diviziei de blindate), Raluca Păun, Tamara Popescu, Geni Macsim (Pacifistele) şi Constantin Cicort, Marian Politic, Angel Rababoc, Eugen Titu, Nicolae Vicol (Generalii).

Teatrul Naţional “Marin Sorescu” din Craiova – AIAS- ESEU DESPRE DEMENŢĂ – Scenariu dramatic de Anca Măniuţiu şi Mihai Măniuţiu după piesa lui Sofocle; Traducerea: George Fotino; Regia: Mihai Măniuţiu; Coregrafia: Andrea Gavriliu; Decor: Adrian Damian; Costume: Luiza Enescu; Muzica: Mihai Dobre; Asistent coregrafie: Mariana Gavriciuc; Asistent scenografie: Sebastian Raţiu; Cu: Claudiu Bleonţ (Generalissimul Ajas). Adrian Andone (Generalul D. Succesorul lui Aias), George Albert Costea (Aghiotantul lui Aias), Alex Calangiu, Ştefan Cepoi, Dragoş Măceşanu, Cătălin Miculeasa, Claudiu Mihail, Cosmin Dolea, Liviu Topuzu, Petri Ştefănescu, Teodor Ioan, Robert Vladu (Soldaţii), Monica Ardeleanu, Gabriela Baciu, Anca Dinu, Corina Druc, Alina Mangra, Petronela Zurba, Ramona Drăgulescu, Ana Negrescu, Mihaela Dobre, Daria Ghiţu (Corpul de dans al diviziei de blindate), Raluca Păun,Tamara Popescu, Geni Macsim (Pacifistele), Constantin Cicort, Marian Politic, Angel Rababoc, Eugen Titu, Nicolae Vicol (Generalii); Data reprezentaţiei: 11 ianuarie 2019