Interviurile FNT. Radu Jude, despre trecerea de la film la teatru: „În România actuală, a Coaliţiei pentru Familie, textul lui Bergman are un substrat politic“

Interviurile FNT. Radu Jude, despre trecerea de la regia de film la teatru

Radu Jude a făcut trecerea de la lumea filmului la cea a teatrului, regizând pentru prima dată un spectacol, la Teatrul Naţional "Mihai Eminescu" din Timişoara. "Scene dintr-o căsnicie" a fost selecţionat în Festivalul Naţional de Teatru şi va avea reprezentaţie la Bucureşti pe 27 şi 28 octombrie, la Sala Atelier a TNB.

Ştiri pe aceeaşi temă

Cunoscut pentru filmele sale şi în special după succesul obţinut cu "Aferim!", Radu Jude îşi face debutul în teatru după un "scenariu de film", cum avea să numească Ingmar Bergman textul "Scene dintr-o căsnicie".

"Titlul este oarecum înşelător. Sigur, este vorba despre cuplu, dar problemele atinse au de-a face, mai degrabă, cu convieţuirea şi dificultăţile ei, cu viaţa comună despre care cineva spunea că e singura care poate oferi o vagă fericire fragilă", declară Radu Jude.
"Pentru mine, tema reală a acestui text este prostia. Dar nu o prostie înţeleasă ca lipsă de IQ, ci o prostie adâncă, metafizică, o prostie consubstanţială fiinţei umane, o prostie cehoviană. Această prostie se manifestă în mai multe feluri. Ia, de exemplu, forma confuziei - şi cuvântul “confuzie” apare de mai multe ori în text. Cele două personaje, Johan şi Marianne, nu ştiu foarte clar ce vor, nu îşi înţeleg viaţa, nu îi găsesc sensul pe care îl caută obsesiv. Iar când meditează asupra acestor chestiuni, şi o fac foarte des, sfârşesc în numeroase contradicţii. Prostia de care vorbeam se întrupează apoi într-un egoism feroce, deşi ascuns bine sub straturi de politeţe şi ipocrizie. Cele două personaje sunt foarte egoiste şi nu mă refer doar la egoismul consubstanţial fiinţei umane, mai degrabă e vorba de un egoism inutil, care face ca cei doi să îşi caute întâi de toate propriul confort, chiar şi atunci când mimează grija sau interesul pentru celălalt. Prostia devine apoi mult invocata căutare a fericirii. Probabil că nu există metodă mai sigură pentru nefericire decât să cauţi obsesiv să fii fericit, şi asta este ceea ce Marianne şi Johan fac în fiecare secundă a vieţii lor”, adaugă regizorul.
 
Radu Jude a fost prezent în studioul Adevărul Live, de la ora 11.00, pentru a povesti despre debutul său în teatru, dar şi despre următorul său proiect, de la nou înfiinţatul Teatru Apollo 111.
 
Cum s-a produs trecerea de la regia de film la teatru?
 
S-a produs în timp. De altfel, trecerea nu este atât de mare: Ingmar Bergman a făcut acest text mai întâi ca un serial TV, apoi l-a adaptat pentru scenă şi l-a montat, şi de-atunci s-a tot jucat în toată lumea. În România pentru prima oară.
 
Dar de ce la Timişoara, şi nu la Bucureşti?
 
A fost o întâmplare. Am vrut să colaborez cu scenografa Iuliana Vâlsan, şi ea a propus Teatrul Naţional din Timişoara. Am contactat-o pe directoarea Ada Hausvater, şi totul a mers foarte bine.
 
Care a fost cel mai greu moment al experienţei tale ca regizor de teatru?
 
Cred că premiera. Ca regizor de film, eşti obişnuit că filmul rămâne cel odată încheiat. Pe când în teatru, nu ştii nciiodată ce se va întâmpla. Încrederea pe care trebuie s-o ai în colaboratori, în primul rând actori, este foarte mare. A fost un exerciţiu de modestie şi umilinţă foarte bun pentru cineva obişnuit să aibă controlul.
 
A ieşit spectacolul cum ţi-ai dorit sau mai ai de lucrat la el?
 
Da, în mare a ieşit cum am vrut, şi aş vrea să mulţumesc în primul rând actorilor: Alina Ilea, Claudia Ieremia şi Ion Rizea. Nici nu ştiu ce mi-am dorit, am pornit de la textul lui Bergman care descrie cu acuitate iadul care poate apărea într-o căsnicie. Aşadar, am vrut să mă pun în slujba textului, să plec de la acesta.
Textul lui Bergman are un substrat cehovian. Cred în continuare că tema principală este tâmpenia, prostia care ne otrăveşte vieţile. Iar în România actuală cred că are şi un substrat politic, pentru că există o Coaliţie pentru Familie, care vrea să sacralizeze familia, să impună dogma Bisericii într-o societate laică. Textul lui Bergman arată că familia poate fi un iad, că a te agăţa de noţiuni ca dragoste eternă, veşnicie etc. este nociv.
Cât ai schimbat în text?
 
Nu am schimbat nimic esenţial. Ce am făcut a fost să tai foarte mult, pentru că filmul lui Bergman este foarte lung. Nu cred că aceste tăieturi aduc atingere textului, dimpotrivă, pentru că am eliminat anumite teme care nu mai au relevanţă, aveau în anii '70, sau redundanţe.
 
Înţeleg că nu te opreşti aici...
 
Există un teatru independent, condus de actorul Bogdan Dumitrache, se numeşte Apollo 111, şi acolo am ales alt text care a fost iniţial film şi apoi adaptat pentru teatru, e vorba de „Frica mănâncă sufletul“ al lui Rainer Werner Fassbinder, marele regizor german. Actriţa principală este Liliana Ghiţă, care-a jucat la Radu Afrim şi pe care nu mă sfiesc s-o numesc genială.
 
Ai încheiat de curând filmul „Inimi cicatrizate“, după un scriitor foarte special, Max Blecher...
 
E-adevărat, publicul larg îl cunoaşte mai puţin. Nu e un scriitor foarte popular, deşi este un autor care creează fani, admiratori, şi sper ca aceştia să nu fie foarte dezamăgiţi, pentru că filmul este o adaptare liberă. Sper ca filmul să-i apropie pe mai mulţi de opera sa, pentru că nu este un scriitor dificil, este profund fără a fi dificil. Filmul va avea premiera pe 17 noiembrie. Există şi aici mai multe legături cu teatrul: nu este o reconstituire realistă, stilul de joc al actorilor este apropiat de cel de teatru, apoi „Inimi cicatrizate“ a fost adaptat şi pentru scenă, de Radu Afrim, iar în film are un rol secundar şi Alexandru Dabija, pe care, pe lângă că este un mare regizor de teatru, îl consider şi un mare actor de film.
 
Noul tău film, un documentar, se ocupă de colecţia de fotografii Costică Acsinte...
 
Interesul meu pentru aceste fotografii pleacă de-acum doi-trei ani, pe când făceam documentarea pentru „Inimi cicatrizate“, acestea fiind cam din aceeaşi epocă. Filmul meu se leagă de întrebarea: ce este în afara cadrului?, şi arată, pe de o parte, fotografiile propriu-zise, pe de alta, ceea ce nu se vede în ele. Mă opresc aici, pentru că filmul nu este încă gata.
 
Aş vrea să vorbim un pic şi despre următorul tău proiect de ficţiune... Înţeleg că rămâi în aceeaşi zonă.
 
Într-un fel, proiectele acestea au venit din altul. Este vorba de masacrul făcut de armata română la Odesa, şi tema principală este reprezentarea istoriei prin imagini prefabricate. Este un trecut care încă ne bântuie. Am descoperit cu stupoare, la discuţia despre Legea împotriva simbolurilor legionare, că acest trecut se poate reîntoarce, sigur într-o altă formă, probabil pentru că a fost multă vreme refulat.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările