INTERVIU Ana Ularu: „Nu cred în epilepsii artistice. Cred în lucrul aplicat“

INTERVIU
Ana Ularu: „Nu cred în epilepsii artistice. Cred 
în lucrul aplicat“

Ana Ularu FOTO: Reuters

Ana Ularu (29 de ani) s-a întors la scândura scenei, cu ocazia rolului principal din spectacolul „Omul cel bun din Seciuan“ de Bertolt Brecht, montat de Andrei Şerban la Teatrul Bulandra. Făcuse o pauză de teatru, fiind răpită de platourile de filmare din străinătate.

Ştiri pe aceeaşi temă

În ultima vreme, Ana Ularu nu prea a mai putut fi văzută pe plaiurile noastre, pentru că a filmat din greu în străinătate – de la Hollywood până în Nepal. A fost colegă de platou cu Jeremy Irons, când a filmat pentru serialul HBO „Familia Borgia“, sau cu Bradley Cooper şi Jennifer Lawrence, când a turnat filmul „Serena“. Cum a ajuns aici? A pornit cu actoria devreme, de la 9 ani, dar – mult mai important – s-a şi ţinut de treabă. Veţi vedea în interviul care urmează că Ana Ularu, în ciuda aparenţelor de boemă, rockeriţă sau anarhistă, e o profesionistă care înţelege să-şi facă treaba pur şi simplu nemţeşte.

 

„Weekend Adevărul“: Cu piesa lui Brecht montată de Andrei Şerban, te reîntorci la teatru, după o perioadă în care ai filmat mai mult. Cum regăseşti scena?
Ana Ularu: Întoarcerea aceasta e cea mai fericită variantă posibilă, e un context uriaş: Andrei Şerban, la Bulandra şi Brecht. Mi-a plăcut întotdeauna Brecht, am jucat toate personajele feminine din „Opera de trei parale“. Nu speram să joc chiar în „Omul cel bun din Seciuan“ (foto dreapta, n. r.), o piesă care mi-a plăcut dintotdeauna şi care merge un pic mai adânc decât celelalte ale lui Brecht.

Da, pune problema răului, a bunătăţii...
A răului, a bunătăţii, a coruptibilităţii până la urmă şi a inexistenţei binelui absolut sau a răului absolut. Eu, între timp, am mai făcut „În parc“, la Godot, dar e un alt context – teatru independent, care vine cu alte mijloace. Am avut întotdeauna snobismul să îmi doresc teatru mare. Altfel, iubesc foarte mult mişcarea independentă şi mi se pare un act de curaj fabulos să exişti împotriva dogmelor şi împotriva tuturor haterilor care spun că facem teatru printre tiramisu-uri. Dar mi-era tare dor de teatrul mare, de un rol din acesta care să mă mestece bine de tot şi care să sperăm că m-a scuipat victorioasă pe partea cealaltă, după o lună de repetiţii.

CÂND SĂ TE LAŞI PURTAT DE VAL
Cum te înşurubezi tu la un rol aşa mare?

Uşor-uşor. Eu nu cred în epilepsii artistice. Cred în lucrul aplicat.

Deci nu te laşi purtată de val.
Te laşi purtat de val de la un anumit moment încolo, dar trebuie să ştii partitura. Apoi poţi lăsa să aterizeze toate legiunile de îngeri, dar până în secunda respectivă trebuie să ştii foarte bine ce faci! Un rol din acesta foarte greu se construieşte treptat, se construieşte în tine mai târziu decât îţi dai tu seama că a început de fapt să se formeze. Până atunci te ocupi să aşezi scândurelele ălea acolo şi la un moment dat îţi dai seama că încep să-ţi vină revelaţiile. La mine a fost foarte bizar ce s-a întâmplat cu rolul bărbatului pe care-l joc. În fine, trebuie spus, pentru cei care nu ştiu piesa, că e vorba de o femeie căreia zeii îi spun că trebuie să fie omul cel bun pentru a salva cerul lor, care se năruie, şi ea, pentru a îndeplini porunca asta, îşi creează un alter ego masculin. Partea bărbatului mi se părea foarte grea. Şi am plecat într-un weekend la Roma, aveam o filmare şi, când m-am întors, m-am întors cu el. Nu ştiu cum...

REVELAŢII DESPRE BINE ŞI RĂU
Dar tu ai o parte masculină pe care nu ţi-o ascunzi (ai fost tunsă zero, cochetezi cu anarhismul etc.). Nu ţi-ar fi fost mai uşor să construieşti personajul căutând masculinul din tine?
Eu am un drum diferit din punctul acesta de vedere. Pornesc în a crea un rol cu diferenţele dintre mine şi rol, nu cu apropierile. Diferenţele mi se par mult mai interesant de jucat. Cu cât mi-e mai advers personajul, cu atât îl consider mai interesant. Dacă am senzaţia că ajung să mă joc pe mine sau lucruri care-mi sunt confortabile, mă plictisesc eu cu mine. Structural, eu sunt ca Shen Te, ca personajul feminin – de-o generozitate aproape sinucigaşă. Aşa stând lucrurile, mi s-a părut imposibil de ajuns la alter egoul masculin, Shui Ta, şi tocmai asta mă fascina. Şi mi-am dat seama că răul are mai multe feţe. Şi răul adevărat e ăla care vine cu zâmbet. Iar eu nu-l consider pe Shui Ta răul. Mi se pare că el e instinctul de supravieţuire, de fapt. Care e animal, care e carnivor, care e altfel decât angelic. Dar nu e răul.

Deci ai ajuns la nişte revelaţii în urma întâlnirii cu piesa asta.
Da. Şi mi-am folosit prietenii. La toate întâlnirile noastre, mai devreme sau mai târziu găseam o portiţă să discut despre ce înseamnă binele şi răul. Şi filozofam la toate berile posibile despre bine şi rău în lume.

În viaţa de zi cu zi, eşti prădătoare sau victimă?
După cum ţi-am spus, sunt de o generozitate sinucigaşă. Adică sunt genul de om care se împrieteneşte total şi ajunge la nivelul de a da cămaşa de pe el, ca să zic aşa. Pe de altă parte, sunt foarte solară şi nu reuşesc să detest până la capăt. Nu aş putea să fac, voluntar, niciun rău niciodată, nu aş interveni în destinul cuiva niciodată.

 

„Sunt cabotină de felul meu, îmi place să am public“


Ce preferi – să joci în filme sau în spectacole de teatru?
În mintea mea nu există dihotomia asta – actor de teatru, actor de film. Asta e o invenţie a unei industrii care nu e industrie încă. O industrie de film înseamnă cel puţin 100 de filme pe an. Mi se pare prematur şi ridicol să faci distincţia asta, că la noi tot ce înseamnă actor de film vine din teatru. Fiecare mediu are avantajul lui. Filmul are avantajul că e peren, că are o expunere mult mai mare, că are o mai mare forţă de a atenţiona oamenii despre un lucru sau altul. Teatrul are avantajul – şi pentru actor, şi pentru public – al adrenalinei, al prezenţei, al schimbului aceluia de energie. Teatrul are o forţă imediată şi ne-mediată.

„SĂ JOCI CĂ NU JOCI“
Dar jocul pe platourile de filmare nu e ceva destul de aseptic? Referitor la energia de care ziceai...

Ai public şi în timpul filmărilor, că nu joci singur, la tine în baie. Ai public, iar eu sunt cabotină de felul meu, îmi place să am public. Dacă e un singur om acolo care nu a văzut încă ce fac eu, joc pentru el. Evident că, într-o primă instanţă, joc pentru mine şi mă interesează să ajut ca povestea să fie spusă.

Ai filmat pentru filme străine şi pentru filme româneşti. Există diferenţe?
Ar fi simplist să zic că filmul străin e mai bogat. Dar diferenţa nu stă acolo. Până la urmă, filmul şi arta reprezintă un limbaj universal, şi un actor din Nepal (că tocmai am făcut un film acolo) lucrează cu aceleaşi resorturi ca un actor european. Diferenţa majoră vine din altă zonă – e vorba de poveşti. Mi se pare că în ultima vreme nu prea s-au mai spus poveşti în unele filme de la noi. E destul de puţin interesant să joci că nu joci. Mi se pare puţin interesant să creezi personaje cotidiene la nesfârşit. Istoria nu prea păstrează personajele cotidiene. Filmele pe care le-am făcut eu anul trecut în străinătate – care erau toate de debut – aveau un curaj fabulos în poveste.

Vorbeşti de filmul turnat în Bulgaria?
Da, şi de el – „Index zero“ (foto dreapta, n. r.). E filmul de debut al unui regizor italian, o distopie SF à la Orwell. A fost fabulos pentru mine să ajung să joc aşa ceva, mult mai fabulos decât să joc o femeie care-şi cumpără detergent. Şi e plictisită. Şi e plictisită şi-n relaţie, şi când îşi cumpără detergent. De la un moment încolo, devine sec, infertil să interpretezi un asemenea personaj.

 

FILMĂRI ÎN CONDIŢII EXTREME
Tot recent ai filmat şi în Nepal. Am înţeles că a fost o adevărată experienţă pentru tine, că te-ai îndrăgostit de locul acela.

Filmul se numeşte „Camera Trap“ (foto dreapta, n. r.) – e povestea a patru documentarişti care merg în Tibet să descopere apariţia unei specii noi, iar eu eram biologul expediţiei. Şi am filmat şi în Nepal, într-un sat la peste 4.000 de metri altitudine. Era fabulos! Minunăţia începea de dimineaţă, când vedeai soarele răsărind peste Himalaya – ceea ce nu poate fi egalat vreodată de nimic pe lumea asta. După aceea, celelalte lucruri par foarte sărace. După ce eşti înconjurat de cele mai înalte vârfuri din lume, şi e aerul ăla cum e, şi mâncarea care are un alt gust, şi ţigara care are un alt gust... După ce treci de prima fază când dai de aerul ăla – leşinul –, e extraordinar. Fază prin care eu nu am trecut, spre deosebire de cei din echipa engleză, care cădeau ca muştele.

Tu eşti mai sportivă...
Probabil. Sau poate că am fost munţomană în tinereţe şi mai ştiu ce înseamnă înălţime peste 2.000 de metri. Singura mea cădere a fost când am ajuns la locul de filmare şi, pentru că mai era până să filmăm, m-am culcat pe pământ. Şi am adormit jumătate de oră. Mi-am zis „sunt un pic obosită“, am căzut, am dormit jumătate de oră şi m-am trezit mai odihnită decât oricând în viaţa mea. Şi nu am păţit nimic, nu am răcit. În Nepal am dormit la minus 15 grade, într-o cabană de lemn, cu sticle de apă caldă peste tot, şi n-am avut nimic. Şi am învăţat mai abitir ca pentru Bac. Eram cu tratatele de biologie după mine, să-mi fac documentarea. În unele momente trebuia să mai şi improvizăm, iar eu, cum sunt nemţoaică în gândire, trebuia să ştiu tot. A fost o experienţă superbă!

Zici că-ţi place să fii nemţoaică. Vrei să deţii controlul, nu?
Nu e chestie de control. Dar nu-mi place să nu ştiu despre ce vorbesc, asta mi se pare că e o problemă uriaşă în perioada actuală în lume. Câtă vreme deschizi gura, consider că e decent să ştii ce spui. Nu sunt obsedată de control deloc. Uneori chiar mi-ar plăcea să fiu mai serioasă, mai aplicată. Sunt destul de atrasă de „dolce farniente“ şi de hedonism.

Vorbeşte-mi de omul revoltat din tine.
E mai tot timpul redus la tăcere de instinctul de supravieţuire, de vocea raţiunii, de bunul-simţ... Dar e greu de ţinut sub control!

Dar cu anarhia – cum e? Pe Facebook eşti Ana Key Ularu. Ana Key e „anarchy“, nu?
Eşti primul care s-a prins.

E clar că nu era nicio cheie acolo... Anarhia asta nu e cumva o mască ce ascunde o mare sensibilitate?
Nici măcar nu o ascunde. Sensibilitatea mi se pare că e foarte la vedere. Sunt un om foarte uşor de rănit.

 

Solicitată să joace în producţii străine

Numele: Ana Ularu
Data şi locul naşterii: 26 iunie 1985, Bucureşti
Starea civilă: necăsătorită
Cariera:
A debutat în film la 9 ani, în două coproducţii româno-franceze, „Meurtres par procuration“ şi „Passion mortelle“, iar la 17 ani a jucat în rolul Lolitei, alături de Ştefan Iordache, într-un spectacol montat de Cătălina Buzoianu.
Cele mai cunoscute filme româneşti în care a jucat sunt: „Periferic“, „Sunt o babă comunistă“, „Italiencele“, „Hârtia va fi albastră“, „Maria“.
În 2012, a fost selecţionată în programul „Shooting Stars“ la Festivalul de Film de la Berlin, program în urma căruia a început să fie foarte solicitată să joace în producţii străine.
A fost distribuită în cel de-al treilea sezon al serialului de televiziune „Familia Borgia“, produs de HBO.
În octombrie va ajunge în cinematografele din România filmul „Serena“, regizat de Susanne Bier, în care Ana Ularu a jucat alături de Bradley Cooper şi de Jennifer Lawrence.
Tot în octombrie, va avea loc premiera spectacolului „Omul cel bun din Seciuan“, de Bertolt Brecht, montat de Andrei Şerban la Teatrul Bulandra, unde Ana Ularu are rolul titular.
Locuieşte în: Bucureşti
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: