Această primă reuşită i-a deschis drumul spre colaborări cu teatre importante din Bucureşti şi din ţară precum: Teatrul de Comedie, Teatrul Odeon, Teatrul Mic, Teatrul Excelsior, Teatrul Tineretului din Piatra Nemţ şi Teatrul „Toma Caragiu” Ploieşti. Am stat de vorbă despre teatru, regie şi o parte dintre spectacolele sale.

Mirela Sandu: Cum a început pentru tine povestea cu teatrul?
Vlad Cristache: La liceul Mihai Viteazu am intrat într-o trupă de teatru de amatori. Aşa am devenit un spectator avid de teatru. La un moment dat am numărat spectacolele pe care le vedeam într-o stagiune şi erau în jur de şaizeci. Strângeam de la toate caietele program, aşa am ajus să am o colecţie foarte frumoasă. Când eram în clasa a X-a mergeam deja la festivalurile importante pentru liceeni, atunci mi-a fost clar că vreau să fac regie de teatru. Ca regizor, consider că provin dintr-un spectator pasionat de teatru. De aceea îmi place să lucrez în teatre instituţionalizate, sunt locurile pe care le-am admirat şi în care m-am visat întotdeuna.

Care a fost primul spectacol pe care l-ai văzut?
Îmi amintesc care au fost primele trei spectacole pe care le-am văzut. Primul a fost un spectacol pe care acum l-aş privi cu alţi ochi, dar care atunci mi-a plăcut, este vorba de Sărbători fericite de Jean Poiret, la Teatrul Nottara, o comedie bulevardieră regizată de Dinu Cernescu. Mi-a plăcut experienţa de a vedea un om pe viu” trecând prin diferite stări şi situaţii. Al doilea a fost Popcorn de Ben Elton, la Teatrul Mic,regia Răzvan Săvescu, un fel de Natural Born Killers în variantă dâmboviţeană. Dar văzându-l pe cel de-al treilea – Unchiul Vanea de A.P. Cehov, regia Yuri Kordonsky, la Teatrul Bulandra – am realizat că este ceva magic, misterios şi profund în arta teatrului. Este spectacolul pe care îl port cel mai aproape de suflet, cred că este una dintre marile producţii pe care le-am văzut şi pe care le voi vedea de-a lungul vieţii mele.

Ce a avut pentru tine special spectacolul Unchiul Vanea?
Atunci am văzut pentru prima oară uriaşe interpretări actoriceşti, mai ales la Victor Rebengiuc şi la Horaţiu Mălăiele. M-a impresionat faptul că am putut rezona cu povestea. Cred că cel mai important lucru pentru un spectator este să empatizeze cu povestea şi cu personajele. Am putut să recunosc situaţii din familia mea. În acelaşi timp, am fost impresionat de puterea sugestiei teatrale, de felul în care era sugerat lacul folosind atât de puţine elemente. Apoi, mergând la teatru, mă fascina acurateţea lecturii scenice, lucru pe care l-am întâlnit în spectacolul lui Liviu Ciulei, Şase personaje în căutarea unui autor de Lugi Pirandello. Montarea mi s-a părut foarte simplă şi fină. Deşi actorii jucau realist ceva se întâmpla şi pe scenă parcă apareau tablouri, se întrevedea o realitate controlată de cineva, acela fiind regizorul.

Cum a fost examenul la facultate?
În general, familia m-a susţinut în tot ceea ce am vrut să fac, dar când a venit vorba de facultate mi s-a propus să mai dau şi la una „normală”. Prin urmare am intrat şi la ASE, dar pe primul plan a fost examenul la UNATC. Întotdeauna mi-am dorit să fac regie teatru, nu mă vedeam actor. La UNATC am intrat primul, lucru care i-a liniştit pe părinţii mei deşi nu a fost neapărat un indicator că voi face această meserie.

Ce are special pentru tine regia?
Mi se pare foarte important că povestea este spusă de către regizor. Dacă două persoane redau cuiva Capra cu trei iezi, de exemplu, fiecare va avea propria versiune în funcţie de ceea ce l-a atins. Cred că arta regizorului de teatru este aceea a povestitorului care, folosind propriile mijloce, le redă celorlalţi istoria sa. Diferenţa este că el face lucrul acesta prin crearea de situaţii dramatice interpretate de actori, prin manipularea spaţiului scenic, prin ilustraţii muzicale, lumini şi prin toate elementele pe care le are la îndemână. Fiecare decizie pe care regizorul o ia influenţează felul în care va arăta spectacolul, iar dacă este sincer cu ceea ce a simţit în privinţa textului, dacă vrea să comunice adevărat şi autentic, produsul final va purta amprenta sa.

Cât de importantă este cultura generală pentru un regizor?
Cred că cel mai important lucru pentru un regizor de teatru este capacitatea de a-i înţelege pe oameni. Nu cred că regia este o artă culturală şi intelectualistă, ci, mai degrabă, una foarte umană. Erudiţia unor regizori dăunează în unele cazuri... Important este ca el să fie un om al timpurilor sale, să rezoneze cu societatea în care trăieşte.

Cum lucrezi cu un text nou?
După ce citesc mai multe texte, mă opresc asupra unuia care m-a emoţionat, amuzat sau a provocat o impresie oarecare asupra mea. Apoi încep să-l descifrez, să-l împart pe situaţii, identific tema principală şi subtemele, funcţia dramaturgică a fiecărui personaj, etc. Le trec pe toate pe o singură foaie de hârtie şi, în loc să am un text de o sută de pagini, am tot timpul în faţa ochilor o analiză foarte bine organizată a tot ceea ce vrea să spună piesa respectivă. Tot uitându-mă la ce am scris şi în timp ce fac conexiuni între evenimentele majore care au repercursiuni mai târziu, îmi stimulez creativitatea. Prin meşteşugul aplicat unui text dramatic ies la iveală interpretări noi, personale, lucruri pe care vreau să le spun în raport cu demersul iniţial al dramaturgului. Sunt total împotriva impresiei generale a publicului larg care crede că artiştii trăiesc într-un turn de fildeş şi, din când în când, îi loveşte inspiraţia. Arta iese la suprafaţă în urma unui meşteşug pe care-l stăpâneşti foarte bine. Teatrul este o meserie care presupune rigoare, reguli pe care trebuie să le cunoşti şi să le respecţi şi care dispune de mijloace specifice create pentru a-i ajuta pe cei care fac parte din actul artistic, respectiv actori, regizori, scenografi etc.


The History Boys, Teatrul Excelsior

Pari să ai un tip de gândire matematic...
Am o înclinaţie nativă pentru a structura lucruri şi a gândi un întreg.
Din punctul meu de vedere, regizorul ca interpret al unei poveşti are atribuţii pe mai multe paliere. El trebuie, în primul rând, să facă inteligibilă povestea, să insereze în capul spectatorului evenimentele majore ale textului, să urmărească traiectoria fiecărui personaj în parte şi să dozeze ritmul spectacolului. Din punctul meu de vedere, cel mai important lucru pentru un artist, atunci când lucrează la un spectacol, este să îi fie clar ce vrea să spună cu textul respectiv şi cum o face din punct de vedere estetic. Cred foarte mult în empatia cu personajele piesei, în spectacolele mele încerc să le înţeleg şi nu să le judec. Mă păstrez deschis în faţa unui text dramatic şi caut cheia stilistică care ar exprima cel mai bine ceea ce vreau să spun.

Cum lucrezi cu actorii?
Din momentul în care se termină pre-producţia spectacolului din punctul meu de vedere, urmăresc foarte rar textul. Mă uit exclusiv la actori. Încerc să văd ce se naşte real, uman între ei. Mă fascinează personalitatea artistică a actorului, în sensul că fără să-l direcţionez, de cele mai multe ori, pe parcursul unei scene se manifestă institinctiv un puternic accent personal al actorului creator, lucru de care de cele mai multe ori nu este conştient. Încerc să fiu foarte atent la ce se întâmplă pe scenă în aşa fel încât să pot să identific momentul în care a descoperit ceva semnificativ, ca mai apoi să pot să-i atrag atenţia şi el să-l conştientizeze.

Au fost momente când nu ţi-au ieşit lucrurile?
Mitul regizorului care face numai capodopere este departe de adevăr. Sunt spectacole împlinite şi spectacole mai puţin reuşite. Calitatea profesională şi artistică a celui care pune în scenă garantează totuşi că neîmplinirile vor fi peste un anumit nivel calitativ. Nu vei întâlni la un regizor de anvergură o cădere atât de mare încât să fie considerat cel mai prost spectacol văzut vreodată. Important este să fim pe baricade, să lucrăm, să încercăm să ne exprimăm, iar atunci când întreaga echipă rezonează cu regizorul, ies lucruri de calitate. Pentru mine sunt foarte importanţi actorii şi încerc să le pun în braţe foarte multe dintre ideile mele. Spectacolele mele depind foarte mult de cum se achită ei de aceste sarcini. Încerc să fac în aşa fel încât prin complexitatea umană a rolurilor lor să poată transmite mult mai mult decât aş putea spune eu construind un moment regizoral şocant, intelectualist sau estetizant.


Peer Gynt - Teatrul Maria Filotti

Dintre spectacolele pe care le-ai montat în teatre din Bucureşti şi din ţară, au fost şi propuneri venite din partea directorilor?
Primul spectacol pe care l-am montat la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, Peer Gynt de Henrik Ibsen, cu care am fost nominalizat la Premiile UNITER pentru debut, a fost propus de către Teatru. A fost o şansă extraordinară să primesc unul dintre cele mai importante texte dramatice din istorie, profund, complex şi greu de pus în scenă. În general, spectacolele pe care le fac sunt propunerile mele care ţin de lucrurile care mă preocupă în acel moment, pe care le stabilesc de comun acord cu direcţiile teatrelor. Sunt destul de reticent atunci când vine vorba de comenzi, trec peste asta doar atunci când e vorba de provocări importante.

În 2015 ai montat două spectacole la Teatrul Tineretului din Piatra Nemţ. Despre ce este vorba?
De curând am avut premiera cu Aproape de John Cariani, la Teatrul Tineretului din Piatra Nemţ. Tot acolo am mai montat şi Revanşa de Michele Santeramo. Cele două spectacole formează un tot, sunt poveşti candide pline de speranţă şi lumină a căror acţiune se petrece într-un orăşel. Mi s-a părut frumos să ofer comunităţii din Piatra Nemţ producţii care să li se adreseze şi cu care să poată rezona. Revanşa este povestea unui om simplu căruia i se ia totul, îşi pierde casa şi terenul pe care lucra, devine steril din cauza pesticidelor pe care le foloseşte în agricultură, iar soţia care îşi dorea foarte tare un copil rămâne însărcinată cu fratele lui. Are doar necazuri unul după altul dar, în final, printr-o idee genială, reuşeşte să îşi ia revanşa faţă de un sistem care l-a distrus. Societatea în care trăieşte, care aminteşte de cea din ţara noastră, aproape că-l distruge cu totul, dar ceva din el, un fel optimism naiv şi candid şi dorinţa de a merge mai departe, îl ajută să câştige în faţa sistemului şi să fie fericit. Poveştile din Aprope se întâmplă într-un mic oraş din creierii munţilor, acolo oamenii se îndrăgostesc şi se despart. Sunt opt istorii care se petrec simultan într-o vineri seară, iar punctul culminant al fiecăreia dintre ele se suprapune cu răsăritul luminilor nordului, aurora boreală. Acest miracol al naturii contaminează personajele şi ajută în soluţionarea fiecărei scene în parte. La Piatra Nemţ m-au prins într-o perioda optimistă.

Aminteai de debutul tău la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, ce spectacole ai montat acolo în anii care au urmat?
La Brăila am montat trei spectacole. Imediat după Peer Gynt am regizat Poveşti de familie de Biljana Srbljanovic, un spectacol care se află încă în repertoriul Teatrului, deşi a avut premiera în 2011. Acţiunea se petrece în Serbia. Acolo, în fiecare zi, patru copii de zece ani se joacă în curtea din spatele blocului. Iar joaca lor de-a mama şi de-a tata, care ar trebui să aibă conotaţii pozitive îi orice copilărie, devine neplăcută în momentul în care încep să reproducă comportamentul de acasă. Jocul copiilor degenerează şi ies la iveală traumele familiilor care sunt de fapt traumele unui stat aflat în ruină. La Teatrul „Maria Filotti” din Brăila am mai montat Leonce şi Lena de Georg Bűchner, un spectacol care îmi este foarte drag.


Poveşti de familie, Teatrul Maria Filotti 

Un spectacol foarte prezent în diverse festivaluri este The History Boys de Alan Bennett, de la Teatrul Excelsior. Care este povestea acestei poducţii?
Am fost invitat să lucrez la Teatrul Excelsior. Am înţeles dorinţa lor de a avea în repertoriu spectacole pentru tineret şi am căutat foarte multe texte care vorbesc despre problemele adolescenţilor. Piaţa este plină de spectacole teziste pe această temă şi am încercat să gândesc ceva în care teza să fie învăluită, să existe o discuţie despre problemele adolescenţilor dar în cadrul unor momente complexe de viaţă. Până la urmă am găsit The History Boys, care mi se pare unul dintre cele mai frumoase texte pe care le-am citit vreodată. Un grup de tineri dintr-un liceu de băieţi din nordul Angliei decid să dea admiterea la Oxford şi la Cambridge, cele mai prestigioase instituţii de învăţământ din Anglia. Ei se află sub influenţa a doi profesori cu viziuni diametral opuse în ceea ce priveşte sistemul educaţional. Hector, interpretat de Mihai Dinvale, consideră educaţia cel mai mare duşman al educaţiei şi este de părere că un tânăr trebuie să fie stimulat să devină un om mai bun. Astfel, la cursurile lui se fac lucruri aparent inutile pentru examenul de admitere, dar care îi îmbogăţesc ca indivizi, le stimulează apetitul pentru literatură, muzică şi pentru un fel de dolce far niente. Practic îi învaţă că viaţa înseamnă mai mult decât o goană după realizări profesionale şi îi pregăteşte să devină oameni complecşi şi să cunoască viaţa în cele mai diverse forme. Celălalt profesor, Irwin, interpretat de Radu Iacoban, este un tânăr venit parcă dintr-o corporaţie. El îi învaţă cum să câştige exemenul, să aibă succes, să fie competitivi în lumea de astăzi, să fie originali şi să aibă un spin asupra tuturor evenimentelor istorice cunoscute clişeistic. Irwin are o viziune pragmatică asupra educaţiei. Toate aceste întâmplări au loc într-un cadru plin de viaţă. Am încercat să fac un spectacol despre cât de nostalgici suntem cu toţii după perioada liceului. Este cea mai frumoasă perioadă a vieţii pentru că avem încă senzaţia că putem muta munţii, că putem face orice. Este un moment când omul se află în cea mai bună formă a lui pentru că nu a apucat încă să fie alterat de societate.

De ceva vreme faci parte din proiectul Noi la Sala Nouă iniţiat de Teatrul de Comedie. Cu ce te-ai ocupat exact?
În discuţia cu directorul Teatrului, George Mihăiţă, care mi-a dat această sarcină de încredere, am stabilit ca eu să mă ocup de programul artistic al Sălii Noi a Teatrului de Comedie. Am gândit un proiect prin care regizori tineri, care au dovedit competenţe prin alte spectacole, să debuteze în Bucureşti cu producţii bugetate şi să aibă, de asemenea, libertatea de a monta texte contemporane, nu neapărat comedii. Am gândit un spaţiu proaspăt, experimental, în cadrul căruia să participe regizori şi actori tineri, care să vină cu experimente fundamentate pe o bază solidă. Ca urmare a acestui proiect, eu am montat Urâtul de Marius von Mayenburg, Alexandru Mâzgăreanu a pus în scenă Factorul uman de Thierry Janssen, Eugen Gyemant a regizat Cum am învăţat să conduc de Paula Vogel, iar Vladimir Anton Directorul executiv de Stig Larsson. Spectacolele sunt variaţiuni pe o temă, vorbesc despre felul în care societatea capitalistă de consum îi afectează pe oameni. Acum am decis, împreună cu Teatrul de Comedie, că a venit momentul să trecem într-o altă etapă. Aceasta va presupune prezenţa în fiecare an a unui regizor debutant. În plus, anual, un regizor tânăr va monta un text românesc.


Urâtul, Teatrul de Comedie 

Vorbeai de regizori tineri, cât este de greu pentru un regizor aflat la început de carieră să-şi creeze un culoar în lumea teatrului?
Important este să înceapă bine. Dacă privim obiectiv, observăm că în afară de cincisprezece regizori nu prea mai montează nimeni în mod curent. Este foame de regizori competenţi şi cu personalitate. Cred că toate teatrele abia aşteaptă să apară un regizor important pe care să-l integreze în sistemul acesta de a monta spectacole prin toată ţara. Dacă spectacolul de licenţă are ceva de spus şi este văzut de cât mai mulţi oameni, aşa cum a fost cazul spectacolului meu Douăzeci de minute cu îngerul de Alexander Vampilov, cu puţin noroc va veni şi o altă propunere. Competenţa atrage oferte.

Ce lucrezi acum?
Anul 2016 va fi pentru mine un prag important din carieră. Voi monta la Teatrul de Comedie o adaptare a romanului Suflete moarte de N.V. Gogol, la Teatrul Tineretului din Piatra Nemţ Cum vă place de W. Shakespeare şi un spectacol pe final de an la un teatru important din Bucureşti, dar din superstiţie aş prefera să nu spun care. Este un an foarte important pentru mine. Încerc să-mi dozez energia în aşa fel încât să pot să mă arunc total în fiecare dintre aceste proiecte, să le fac pe toate să însemne ceva atât pentru mine cât şi pentru actorii cu care voi lucra şi să fie evenimente importante în teatrele respective.

Interviu publicat în revista Teatrul azi, nr. 3-4/2016

Spectacole montate: The History Boys de Alan Bennett (Teatrul Excelsior, Bucureşti, 2015), Revansa de Michele Santeramo (Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, 2015), Aproape de John Cariani (Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, 2015), Leonce şi Lena de Georg Büchner (Teatrul "Maria Filotti" din Brăila, 2014), Umbre de Marilia Samper (Teatrul Odeon, Bucureşti, 2014), Chip de foc de Marius von Mayenburg (Teatrul"Toma Caragiu" din Ploieşti, 2014), Numele de Jon Fosse (Teatrul Foarte Mic, Bucureşti, 2014), La vita e bella de Radu F. Alexandru (Teatrul de Comedie, Bucureşti, 2014), Urâtul de Marius von Mayenburg (Teatrul de Comedie, Bucureşti, 2013), Nirvana de Konstantin Iliev (Teatrul Odeon, Bucureşti, 2013), Nostalgicii călători de Liviu Lucaci (Teatrul Naţional "I.L. Caragiale", Bucureşti, 2013), Revanşa de Michele Santeramo (Teatrul Odeon, Bucureşti, 2013), Volpone de Ben Jonson (Teatrul Mic, Bucureşti, 2013), Mesagerul iadului de Chikamatsu Monzaemon (Teatrul Odeon, Bucureşti, 2012), Crize de Mihai Ignat (Teatrul de Comedie, Bucureşti, 2012), Poveşti de familie de Biliana Srblianovici (Teatrul "Maria Filotti" din Brăila, 2011), Peer Gynt de Henrik Ibsen (Teatrul "Maria Filotti" din Brăila, 2010), 20 de minute cu îngerul de Alexander Vampilov (UNATC, Bucureşti, 2009)