INTERVIU Victor Rebengiuc: „Aş fi vrut să fiu apărat, să ştiu că am şi eu un tată“

Actorul Victor Rebengiuc povesteşte că a rămas orfan şi că l-a marcat mult, în copilărie, absenţa tatălui său, care a murit pe front la Stalingrad în 1942. Al doilea prenume al lui Victor Rebengiuc este George, după Gheorghe, cum îl chema pe tatăl său.

„Vinovat“ de talentul lui Victor Rebengiuc a fost tatăl, care făcea tot timpul „comicării şi giumbuşlucuri“. Actorul, care a împlinit 83 de ani, pe 10 februarie, recunoaşte, în interviul pentru „Weekend Adevărul“, că l-a durut ruptura de tată şi că, într-un fel, a simţit întotdeauna că-i lipseşte ceva.

A dorit să dea la Politehnică, însă a fost respins pentru că „nu avea origine socială sănătoasă“. A descoperit întâmplător teatrul şi a devenit o vedetă de cartier, jucând la Ateneele Populare. Recunoaşte că era atunci cabotin, imitându-l în acea perioadă pe Radu Beligan. A urmat Liceul Militar şi, ulterior, Institutul de Teatru, unde profesoara Aura Buzescu l-a învăţat ce înseamnă rigoarea şi disciplina. A înţeles că teatrul înseamnă sinceritate, economie de mijloace şi autenticitate. A înţeles că trebuie să fie el însuşi, că tot ceea ce vrea să exprime, pe scenă sau în filme, se află înăuntrul său.

Dincolo de aparenta masivitate a lui Victor Rebengiuc, se întrevede sensibilitatea lui, o duioşie abia perceptibilă când îl întâlneşti prima dată. Actorul poate să-ţi apară inflexibil, dur şi intransigent, te uimeşte uneori prin asprimea vorbelor rostite fără perdea. Nu a făcut niciodată rabat de la verticalitate şi seriozitate. Actorul îşi poartă, cu demnitate, adevărurile pe scenă. Aduce cu el tunetul cerurilor dezlănţuite, forţa uraganelor şi, peste toate, nedumerirea unei lacrimi. Artistul îşi ascunde foarte bine vulnerabilitatea şi sensibilitatea. Te poate înşela. Şi, dintr-o dată, când nu te aştepţi, printr-un gest, printr-o privire, printr-un cuvânt, sub ochii tăi, se produce miracolul metamorfozei lui, iar gingăşia şi delicateţea sa te lasă fără grai.

„Weekend Adevărul“: Care e prima dumneavoastră imagine legată de copilărie?

Victor Rebengiuc: Am avut o copilărie obişnuită, fără nimic spectaculos.

M-am născut şi am crescut în mahalalele Bucureştiului. N-au existat lucruri care să anticipeze apariţia unui astru nemaiîntâlnit pe lume (râde). Aveam o familie modestă, ne mutam în fiecare an de la o adresă la alta, în case simple. De-abia apucam să ne obişnuim într-o casă, că, după un an, proprietarul spunea: „Chiria vă costă mai mult“, şi atunci, bunicul, care era şeful familiei, umbla să găsească altceva. Urcam frumos mobilele în camion, ne aşezam deasupra şi o luam din loc, de obicei în partea cealaltă a Bucureştiului. Ne-am mutat pe rând din Dristor în comuna Roşu, de acolo la Chirigiu, de la Chirigiu în Mihai Vodă. Acolo am stat ceva vreme, cât timp am fost student, şi pe urmă am căpătat un apartament lângă restaurantul Perla. De acolo ne-am mutat într-un apartament de lângă Cişmigiu. De aici, de unde locuiesc acum, alături de soţia mea, Mariana Mihuţ, nu mai vreau să mă mut. 

Cât de apropiat aţi fost de părinţi? 

Părinţii s-au despărţit când noi, copiii, eram foarte mici. Eu aveam 3 ani, iar fratele meu 2 ani. Ne-au crescut bunicii din partea mamei şi am fost ca şi copiii lor. Ne-am înţeles foarte bine cu ei, deşi, de multe ori, am simţit lipsa unui tată. Aş fi vrut să fiu apărat, să ştiu că am şi eu un tată, pentru că toţi colegii mei vorbeau de tatăl lor. Dar eu îi purtam doar numele, atât. Al doilea prenume al meu este George, după Gheorghe, cum îl chema pe tata. Deci numele meu complet este Victor-George Rebengiuc. În cele trei–patru întâlniri pe care le-am avut cu tata, după ce a plecat de la noi, n-am putut să-mi fac o imagine prea clară despre el, să ştiu cine e, cum e. A murit la Stalingrad în 1942, iar eu şi fratele meu, Aurel, am primit, până la vârsta de 18 ani, o pensie de orfani de război. Bani care ne-au ajutat foarte mult să ne descurcăm, pentru că mama şi bunicul câştigau foarte puţin. Se pare că tata a fost „vinovat“ de talentul meu, pentru că bunică-mea spunea: „Măi, taică-tu avea haz, făcea tot timpul comicării şi giumbuşlucuri“. M-a durut ruptura de tata şi, într-un fel, am simţit întotdeauna că-mi lipseşte ceva, deşi legătura dintre noi nu a fost puternică. Un copil are nevoie să ştie că părinţii îi sunt aproape şi că, oricât de greu i-ar fi, ei sunt lângă el. 

PĂRINŢI: MAMA-MARE ŞI TATA-MARE

V-aţi înţeles bine cu mama dumneavoastră?

În afara faptului că era mama noastră, nu am fost prea apropiaţi. Nu ea ne-a crescut propriu-zis, pentru că era tot timpul ocupată cu serviciul. A fost funcţionară, mai exact dactilografă. În preajma pensionării, ajunsese şefă de cabinet la Ministerul Transporturilor. Maică-mea nu avea niciun fel de talent, dar avea o voce frumoasă, cu o intonaţie nu tocmai justă. Avea o anumită eleganţă care te cucerea. Noi locuiam cu bătrânii, cu mama-mare şi cu tata-mare. Mama nu prea avea răbdare cu noi, era tânără şi avea şi ea viaţa ei. A fost o femeie foarte frumoasă, dar fără noroc, ce să-i faci?! 

A fost bunicul un tată pentru dumneavoastră? 

Am avut o relaţie frumoasă cu bunicul şi cu bunica mea. Ea a fost ca o mamă pentru mine, era tare iubitoare. Bunicu-meu mă iubea pe mine mai mult pentru că eram mai cuminte. Totuşi, el nu era tata. Era numai bunicul, un bunic minunat. În casă eram destul de mulţi: bunicii, frate-meu, mătuşă-mea… Iarna ne încălzeam cu lemne, trebuia să le aducem din pivniţă. Venea mam’ mare dimineaţa, începea să ne strige şi nu ne mai nimerea: „Hai, Petrică, Aurică, Tudorică şi tu, Victor, aoleu, fir-aţi ai naibii că mulţi mai sunteţi. Hai, mă, scoală şi adă lemne!“.

V-a trecut vreodată prin minte, în copilărie, că aţi putea deveni actor? V-aţi dorit asta? 

Nu, absolut niciodată. N-am avut în copilărie asemenea vise pentru că, de fapt, nici nu aveam cum să mă gândesc la aşa ceva. N-am fost la teatru decât de două ori înainte de a intra în Institut. Am văzut doar două spectacole, şi asta nu pentru că m-a dus cineva din familie. Aveam un vecin care mergea la teatru şi m-a luat cu el. Nu a existat în familia mea o educaţie teatrală, un cult pentru teatru. Ai mei nu mergeau la teatru, mă trag dintr-o familie de oameni foarte modeşti, care nu-şi permiteau să cumpere bilete la spectacole.

DISCIPLINĂ, LA LICEUL MILITAR

Când s-a produs desprinderea de familie? 

Am plecat la Liceul Militar din Predeal, eram orfan de război şi aveam dreptul să intru acolo unde se duceau numai copii de ofiţeri sau subofiţeri. Am dat un examen dificil, riguros – erau multe cereri – şi am trecut cu bine. Era una dintre cele mai bune şcoli teoretice din ţară. Liceul ăsta a însemnat foarte mult pentru mine: m-a învăţat cu punctualitatea, cu disciplina şi cu ordinea. Rezultatul a fost că am dobândit o disciplină şi pot să mă descurc singur în orice situaţie. Am căpătat nişte rigori pe care am consimţit să le respect. Sunt foarte meticulos şi atent la detalii şi-mi place să fie mereu ordine în jurul meu. Spre exemplu, în bucătărie, când îmi termin treaba, nu las vase murdare aruncate ici-colo. Din liceu mi-a rămas şi un fel de chemare către 

fair-play, către recunoaşterea meritelor şi, deopotrivă, a greşelilor. Datorez foarte mult acelei perioade, acelor trei ani cât am stat acolo. În ’48, când urma să trec în clasa a patra, a venit prima reformă comunistă a învăţământului, care a desfiinţat liceul, socotind că este unul „monarhist“. Regele fusese elev al acestui colegiu. El îl înfiinţase şi primise numele lui. Când am intrat eu acolo, liceul se numea „Colegiul Militar Marele Voievod Mihai“.

Ce a urmat după terminarea Liceului Militar? 

Am revenit în Bucureşti şi am urmat o şcoală electrotehnică. Familia m-a convins să urmez şcoala asta. Era ceva de viitor. La şcoala electrotehnică am descoperit că îmi place româna. Nu ştiu cum s-a întâmplat că un coleg m-a agăţat într-o zi în recreaţie: „Tu ai să joci într-o piesă“. De ce m-a luat pe mine şi nu pe altul, habar nu am. Nici prin cap nu-mi trecea că asta ar putea să devină profesia mea, n-am zis niciodată: „Domnule, mi-am descoperit drumul“, pur şi simplu mergeam la Căminul Cultural şi repetam o piesă. Decât să bat mingea pe maidan, mai bine făceam teatru, că-mi plăcea. Când jucam teatru, nu o făceam cu ideea de a deveni actor, eu mă pregăteam să fiu tehnician şi speram să ajung inginer. Dar nu mi-au dat voie să intru la Politehnică pentru că nu aveam origine socială sănătoasă. Trebuia să fii copil de muncitor sau de ţăran ca să poţi da la facultate. Eu eram copil de mic-burghez, funcţionar la stat. Nu, nu eram capitalist, nu am avut case, nu am avut moşii, nu am avut nimic.

Cum a reacţionat familia la trecerea bruscă de la şcoala electrotehnică la teatru? 

M-am gândit să nu le spun alor mei. Probabil că ar fi ieşit scandal. Ei nu aveau o părere bună despre artişti.Şi atunci am făcut-o pe şest, m-am dus, m-am înscris şi am intrat printre ultimii, după care le-am zis: „Uite, am intrat la teatru“. „Cum adică ai intrat la teatru?“ „Am dat examen şi am intrat.“ „Şi ce-o să faci?“ „O să mă fac artist. O să vedem ce-o să fie!“ Şi a rămas aşa, n-au protestat, nu a fost un scandal mare. Mi-aduc aminte că la premiera cu „Omul care aduce ploaia“ de la Teatrul Municipal (n.r. – în 1963, la doi ani după moartea Luciei Sturdza Bulandra, Teatrul Municipal a devenit Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“), nu ştiam dacă tata-mare a venit sau nu a venit să mă vadă. Nu m-a aşteptat după spectacol, nici când am ajuns acasă nu mi-a zis nimic. O zi, două, trei şi mătuşă-mea, când stăteam la masă, m-a întrebat: „A fost ta-

ta-mare la teatru?“.„Nu ştiu dacă a fost pentru că nu mi-a spus nimic.“ Atunci l-a întrebat ea: „Ai fost, domnule, la teatru?“. „Da, am fost.“ „Ai văzut spectacolul?“ „Da, l-am văzut!“ „Şi pe Victor l-ai văzut?“. „L-am văzut.“ „Şi cum era Victor?“„Cel mai frumos!“. (râde cu poftă.) Da, eram cel mai frumos pentru tata-mare. ;

V-aţi pregătit înainte de a da la teatru, în 1952?

Înainte de a da examen la Institutul de Teatru, am participat la nişte cursuri pregătitoare cu Radu Beligan, dar cel mai mult lucram cu asistentul lui, Dan Damian. De asemenea, pe vremea aceea se făceau cursuri de teatru la ARLUS (n.r. – Casa Prieteniei Româno-Sovietice), care erau susţinute de studenţii de la teatru din anii superiori. Făceam cursurile pe strada Batiştei, unde acum e sediul ArCuB. Cursurile erau ţinute de Stamate Popescu şi de Gheorghe Crâşmaru, fratele lui Damian Crâşmaru. În asta a constat toată pregătirea mea pentru teatru. Totuşi eu consideram că am ceva experienţă, pentru că jucasem vreo doi ani la Ateneele Populare şi devenisem o vedetă de cartier. Simţeam eu că lumea mă iubeşte în cartierele în care jucasem, şi asta mi-a dat puţin curaj. Mergeam însă din bucuria de a fi în mijlocul unui grup de tineri şi, în momentul acela, n-o făceam în ideea că asta ar putea deveni o profesie. 

Cine era în comisia de admitere?

În comisie erau Nicolae Bălţăţeanu, Gheorghe Storin, Aura Buzescu, Silvia Timică, Ion Finteşteanu, Costache Antoniu, Alexandru Finţi, Irina Răchiţeanu. Am intrat printre ultimii, însă promoţia noastră a fost una foarte bună. Când am absolvit, am plecat mai mulţi, împreună, la Craiova: Silvia Popovici, Sanda Toma, Amza Pellea, Gheorghe Cozorici, Constantin Rauţchi, Dumitru Rucăreanu. La intrarea în Institut, am fost repartizat la clasa Aurei Buzescu. Primele luni ale studenţiei au fost îngrozitoare, pentru că, atunci când m-am suit pe scenă, ea a demolat tot ce învăţasem în Ateneele Populare. Urla pur şi simplu la mine: „Cine te-a învăţat să faci aşa? La revistă, la circ să te duci! Să nu te mai văd făcând aşa ceva!“. Aveam nişte deprinderi de natură cabotină luate de la cei care fuseseră instructorii mei. Aceştia nu erau nişte mari actori sau mari regizori, erau nişte oameni care iubeau teatrul, dar numai specialişti nu se puteau numi. La începutul facultăţii, în primul semestru, Aura Buzescu a ţipat întruna la mine, timp de câteva luni. Mai mult, când am intrat la Institut, îl imitam pe Beligan. Atunci mi se părea că asta înseamnă să fii actor: să imiţi un alt actor!

Aura Buzescu era o profesoară a cărei exigenţă era recunoscută. V-aţi gândit măcar o singură clipă să renunţaţi? 

Când o auzeam spunând: „Treci pe scenă!“, mai bine s-ar fi crăpat pământul şi m-ar fi înghiţit. Aş fi vrut să mă volatilizez cumva. Absolut toate mijloacele pe care le întrebuinţasem înainte au fost pur şi simplu demolate cu înverşunare de către doamna Buzescu. A trebuit s-o iau de la zero, ca un începător, şi asta a fost cumplit. Încetul cu încetul, am înţeles ce vrea doamna Buzescu de la mine. Am înţeles că vrea adevăr, că vrea sinceritate, că vrea economie de mijloace. Faptul că nu-mi mai făcuse niciun reproş însemna că pierdusem vechile mele deprinderi şi că, în sfârşit, înţelesesem ce doreşte. Toate vin dinăuntru. Doamna Buzescu îmi spusese odată: „Sentimentul pe care vrei să-l arăţi trebuie să existe în tine. Când o să fii actor adevărat, o să afli că stările pe care vrei să le exprimi nu trebuie să le iei de nicăieri din altă parte decât din tine“. Când am înţeles asta, nu am mai avut niciun fel de problemă cu doamna Buzescu. ;

Doamna Bulandra, un model absolut

După terminarea facultăţii, în ’56, aţi plecat la Craiova împreună cu unii dintre colegii dumneavoastră. A fost imposibil să rămâneţi să jucaţi într-un teatru din Bucureşti? 

Ministerul a dat o dispensă şi ne-a scutit de anul de stagiatură obligatorie în provincie deoarece eram o serie excepţio-

nală şi eram ceruţi la teatrele din Bucureşti. Trebuia numai să accepţi repartizarea în provincie şi te puteai prezenta la concursurile pentru posturile libere din Bucureşti. Astfel, am acceptat repartizarea la Craiova şi am plecat cu o echipă condusă de regizorul Vlad Mugur. Mi-am zis: „Plec pentru că asta e singura modalitate de a mă întoarce în Bucureşti“. De obicei, era obligatoriu pentru studenţii de la teatru măcar un an de stagiatură în provincie. Eu, însă, după o lună, m-am întors să dau concurs în Bucureşti. Dar de-abia după şase luni am putut efectiv pleca de la Craiova. 

Până la urmă aţi reuşit să plecaţi de la Craiova şi v-aţi întors în Bucureşti în ’57. Care a fost istoria concursului dumneavoastră de la Teatrul Municipal? 

Da, m-am întors în Bucureşti, mama plângea după mine, erau multe lucruri care mă chemau înapoi şi de care eram legat. Moni Ghelerter şi Radu Beligan mi-au propus să vin la Teatrul Naţional, însă aici nu se anunţase încă un concurs. În schimb, a fost anunţat un concurs la Teatrul Municipal. L-am luat şi curând eram distribuit în două spectacole: „Nebuna din Chaillot“ de Jean Giraudoux şi „Omul care aduce ploaia“ de Richard Nash, prima piesă pe care a montat-o Liviu Ciulei la Teatrul Bulandra.

Aţi jucat la Teatrul Municipal alături de doamna Bulandra. Cât de puternică era prezenţa ei scenică? 

Simpla apariţie a doamnei Bulandra pe scenă îţi tăia respiraţia. Meritul cel mai de seamă al doamnei Bulandra, pe lângă calităţile ei umane şi manageriale remarcabile, era că, în condiţiile în care erau impuse anumite piese sovietice, ruseşti şi româneşti, repertoriul pe care l-a avut Teatrul Municipal în anii ’50 a fost unul excepţional, care ar putea fi invidiat şi în zilele noastre de orice teatru. Doamna Bulandra rămâne pentru mine modelul absolut de director de teatru, cel mai bun director de teatru pe care eu l-am cunoscut vreodată.

La 31 de ani, Liviu Ciulei vă propunea rolul lui Apostol Bologa, în filmul „Pădurea spânzuraţilor“.Vă vedeaţi în acest rol?

Ştiam personajul din lectură, cu câţiva ani înainte, mai fusese o tentativă de a se face acest film, în regia unui italian, Glauco Pellegrini, care voia să-l distribuie în rolul lui Apostol pe un actor francez destul de puţin cunoscut, Gérard Blain. Acest lucru nu mi se părea firesc, pentru că e vorba de nişte atitudini, de o întreagă succesiune de fapte, care doar pentru un român au sensul potrivit. După doi ani, Liviu Ciulei a început să lucreze la acest film la puţin timp după ce a fost numit director al Teatrului Bulandra. M-a chemat la teatru şi mi-a explicat că interpretul pe care îl alesese iniţial nu are experienţa necesară pentru a face faţă unui asemenea rol şi că se gândeşte la mine pentru Apostol Bologa. Această propunere a fost un şoc pentru mine, dar aveam încredere în Liviu, pentru că ştiam din teatru cum lucrează cu actorii. 

Totuşi, imaginea dumneavoastră în Apostol Bologa a fost puţin retuşată…

Da, când m-am dus la Buftea, pentru probe, Ovidiu Gologan, directorul de imagine, s-a arătat puţin nemulţumit de înfăţişarea mea: „Partea asta a figurii e strâmbă, în dreapta este mai umflat decât în stânga, vârful nasului e prea aplecat…“. Sâcâit de comentariile sale, i-am replicat: „Lasă-mă, dom’le, în pace! Ăsta sunt, aşa m-a făcut mama! Ce vrei de la mine?“. Până la urmă s-a ajuns la concluzia că se poate face ceva cu figura mea, recurgându-se la mici retuşuri. Mi s-a lipit pe nas un tul ca să devin mai cârn. Mi s-a oxigenat părul, astfel ca apariţia mea să fie mai angelică, iar accentuarea ochilor prin machiaj, pentru amplificarea expresivităţii, a fost preocuparea continuă a machieuzelor. Cu Liviu am lucrat personajul ca la teatru până când am găsit modalitatea de expresie adecvată. 

O altă întâlnire extraordinară în cariera dumneavoastră a fost cea cu regizorul Lucian Pintilie…

Pentru mine, Pintilie este un mag, el face magie cu actorii şi scoate din ei lumina. Ştie să ne conducă, să ne incite, să ne umilească, pentru ca apoi să ne ridice iarăşi în slăvi. După ce te-a îngropat de nu te vezi, odată îţi dă aripi. Lucian Pintilie este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. 

„AM ÎNCERCAT SĂ-L ÎNŢELEG PE MOROMETE“

Când l-aţi jucat pe Ilie Moromete, în filmul lui Stere Gulea din 1987, nu v-a speriat că personajul lui Marin Preda este considerat prototipul ţăranului român?

Am uitat cu desăvârşire că Ilie Moromete este prototipul ţăranului român. Nu m-am văzut nicio clipă în acest rol, pentru că familiarizarea mea cu viaţa la ţară se făcuse, mai degrabă, prin poveşti. Am fost crescut la oraş şi n-am avut rude la ţară, aşa că prototipul ţăranului român, sintagma asta demonetizată, era pentru mine extrem de vagă. Cum să dau viaţă eu unui prototip? Am 

luat cartea, am citit-o şi recitit-o de câteva ori. Descopeream o altă lume, pe care încercam din răsputeri s-o înţeleg. Cartea m-a fermecat, m-a cucerit de prima dată când am citit-o. Atunci nu mi-a trecut prin cap că l-aş putea juca pe Moromete. Era o lume în care nu mă vedeam. Totuşi am încercat să văd ceea ce stătea în spatele lui Moromete, problemele cu care se confrunta. Am uitat de faptul că este ţăran. 

Cum v-aţi acomodat cu viaţa la ţară, în locul filmărilor de la Siliştea-Gumeşti?

Când mi-am pus pălăria aia pe cap şi am intrat în ograda casei din comuna Talpa, judeţul Teleorman, când am văzut salcâmul ăla în care era ascunsă o întreagă lume, totul mi-a devenit foarte drag şi foarte familiar. Am jucat numai necazurile lui Moromete cu familia, cu recolta, cu „fonciirea“, cu Nilă, cu Paraschiv, cu Catrina, cu Bălosul, cu salcâmul. Sunt problemele unui om şi ele trebuie rezolvate. L-am jucat cum am ştiut eu mai bine pe Ilie Moromete. M-am gândit, când l-am făcut pe Moromete, şi la bunicul meu, care avea un fel de hâtroşenie. Multe situaţii din film erau asemănătoare cu cele în care îl văzusem pe el. Bunicul nu era ţăran, dar era prima generaţie venită la oraş, un fel de Paraschiv. Am făcut din Moromete un personaj pe care-l iubesc. Dacă în toată cariera l-aş fi jucat numai pe Moromete, tot aş fi fost mulţumit toată viaţa.  ;

„Cu Mariana Mihuţ a fost dragoste la prima vedere“

Aţi fost căsătorit prima dată cu actriţa Anca Vereşti.

Anca Vereşti era colega mea din anul I de Institut, o fată extraordinar de frumoasă, cu reale calităţi pentru teatru. A fost prima mea dragoste, amândoi eram foarte tineri atunci. La început a fost un amor platonic, după care ne-am căsătorit. Mi-aduc aminte cu plăcere de perioada în care am fost împreună. În toamna lui ’56, am dat amândoi concurs la Bulandra, am intrat şi am fost colegi. Am şi jucat împreună în „Nebuna din Chaillot“, în „Un strugure în soare“, în „Soţul ideal“, în „Căsuţa de la marginea oraşului“. Ce să spun? Am iubit, am suferit, m-am despărţit. Căsătoria noastră a durat din ’60 până în ’65, când am divorţat.

De ce aţi divorţat?

M-am despărţit de Anca pentru că am întâlnit o altă fată foarte frumoasă, foarte talentată, pe care o chema Mariana Mihuţ. Oricum, relaţiile dintre mine şi Anca se răciseră şi intraseră într-o rutină. Eram căsătoriţi, dar nu mai era dragostea aceea de la început, de pe vremea Institutului. A fost o femeie pe care am iubit-o, o pasiune a tinereţii, însă nu pot să fac un roman de viaţă sau de dragoste. Au trecut peste 50 de ani de când ne-am despărţit. Sunt de atâta vreme căsătorit cu Mariana, încât simt că am fost împreună de la începutul vieţii. Parcă nu a mai fost o altă căsnicie înainte.

Ce v-a atras la Mariana Mihuţ?

Mariana era o tânără studentă când ne-am cunoscut. Cum ar fi putut să nu-mi placă? Era tânără, era frumoasă, era atrăgătoare. Ne-am văzut prima dată în procesul muncii (râde). Făceam parte amândoi din echipa care filma pentru „Pădurea spânzuraţilor“. Eu mai jucasem în câteva filme şi eram deja un actor cunoscut. Primeam scrisori de la admiratoare, de genul: „Deşi sunt buzoiancă, iubesc şi eu artiştii“. N-am răspuns niciodată la genul acesta de scrisori, pentru că nu m-a interesat. Mă deranja confuzia asta care se făcea între actor şi personaj. Nu m-a flatat atribuirea unor calităţi care nu sunt, de fapt, ale mele. 

Cu Mariana Mihuţ a fost o dragoste la prima vedere?

Da, cu Mariana a fost dragoste la prima vedere. Se pare că ne-am plăcut reciproc, pentru că ne-am căsătorit şi, iată, suntem împreună de 51 de ani. Căsătoria noastră civilă a fost în 1965. Tudor, fiul nostru, apărut zece ani mai târziu, în 1975. Ne-am cununat însă religios în 1992, iar naşi ne-au fost pictorul Paul Gherasim şi soţia sa, Lilica. Ne-am cununat religios de dragul fiului nostru, Tudor, care a insistat să mergem în faţa altarului. El ne-a convins că merită să trăim acest act chiar şi după aproape 30 de ani de căsnicie. A avut dreptate. Ne-am cununat la Biserica Stavropoleos şi am trăit unul dintre cele mai emoţionante momente din viaţa noastră.

La Bulandra, în această stagiune, vă puteam vedea în rol de cuplu cu Mariana Mihuţ în spectacolul „Moartea unui comis voiajor“, în regia lui Felix Alexa. Nu au fost orgolii artistice în familie?

Am fost tot timpul unul lângă celălalt, ne-am susţinut şi ne-am ajutat. Nu discutăm decât foarte rar de teatru, fiecare îşi gândeşte profesia în felul său. Acasă ne vedem mai mult de treburile casnice. Lucrurile au mers bine între noi, cu perioade minunate, alteori cu neînţelegeri inerente într-o căsnicie. Am trecut peste tot ceea ce era dificil cu tact, cu răbdare, cu dorinţa de a rămâne împreună. E esenţial că ne-am păstrat tot timpul simţul umorului. Glumim, ne tachinăm şi ne contrazicem inteligent, iar lucrurile se rezolvă de la sine. Nu cu mult timp în urmă, Mariana mi-a spus în timpul unei discuţii: „Mi-ai scos păr alb“.  I-am răspuns: „Dragă, tu mi-ai scos părul cu totul“. Am izbucnit amândoi în râs şi am uitat de la ce pornise discuţia noastră. E frumos cu Mariana…

Cum vă înţelegeţi cu fiul dumneavoastră, Tudor?

Tudor este un critic al meu din punct de vedere profesional, îi solicit întotdeauna părerea în legătură cu ceea ce fac şi iau în considerare ceea ce spune chit că îmi place sau că nu-mi place. Tudor este foarte obiectiv şi nu-mi face bonusuri. Dimpotrivă, tocmai pentru că sunt tatăl lui, el este foarte exigent. La rândul meu, m-am străduit întotdeauna ca el să nu fie „băiatul lui Rebengiuc şi al Marianei Mihuţ“ şi am dorit să fie pe picioarele lui. N-am trecut pe la şcoală ca să nu influenţez profesorii şi să nu se spună: „Uite, domnule, a venit artistul Rebengiuc să se intereseze de fiu-su.“ Nu, l-am lăsat întotdeauna pe Tudor să se descurce singur. Totuşi mi-am dorit să fiu prietenul băiatului meu, pentru că eu am suferit mult în copilărie din lipsa unui tată. Nu ştiu, poate l-am răsfăţat prea mult, în sensul că i-am dăruit tot ceea ce puteam să-i ofer. În copilăria mea, am tânjit după multe lucruri pe care familia mea modestă nu şi le putea permite. Mi-amintesc că, vreme de zece ani, eu mi-am dorit în adolescenţă o minge de fotbal adevărată, pentru că cea cu care ne jucam eu şi cu fratele meu era din cârpe. Nu am dorit ca fiul meu să aibă vreodată asemenea frustrări. ;

„Hârtia igienică trebuia să şteargă nişte urme“

Aţi refuzat compromisurile sistemului comunist, nu aţi recitat poezii patriotice şi nu aţi fost membru de partid. Aţi avut vreodată probleme din această cauză?

Mi-am asumat riscul de a nu mă înscrie în partidul comunist. Atunci când directorul teatrului îmi spunea să mă alătur alaiului de artişti care aducea „un omagiu conducătorului iubit“ în diferite spectacole, eu răspundeam scurt: „Domnule, nu sunt lăutar. Lasă-mă în pace!“. Talentul nu avea cum să ni-l ia nimeni.

Unde eraţi pe 21 decembrie 1989?

Eram la Cluj, repetam împreună cu Mariana un spectacol în regia lui Mihai Măniuţiu. Dimineaţa, stăteam în camera de hotel şi am auzit nişte zgomote. Ne-am îmbrăcat şi ne-am dus la teatru, care era închis. Am văzut că se formau deja cordoane de jandarmi, ne-am întâlnit cu Măniuţiu şi ne-am dus la el acasă să ne uităm la televizor. Pe 22 noaptea am plecat la Bucureşti şi am ajuns în zori. Acasă erau soacra mea şi cu Tudor. Pe 23 decembrie mă uitam la televizor şi vedeam cum apăreau tot felul de neaveniţi care ţineau discursuri inepte. Tudor m-a întrebat: „Da’ tu nu faci nimic?“. Şi atunci am luat hârtia igienică şi m-am dus la televiziune.

Aţi fost asociat mult timp cu acest gest, care i-a şocat pe mulţi.

Voiam de mult să fac acest gest şi cred că a fost cel mai potrivit moment. Atunci trăiam şi un fel de surescitare febrilă, eram cu toţii încrâncenaţi, chiar şi puţin înecaţi în vâltoarea evenimentelor. Ştiu că am luat multă lume prin surprindere. Le-am spus că oamenii care au mâncat rahat şi care ne-au umplut ochii, viaţa şi urechile cu Ceauşescu în sus şi cu Ceauşescu în jos ar cam trebui să dispară. Hârtia aia trebuia să şteargă nişte urme. Cum poţi să ai neruşinarea ca, după ce ai recitat poezii cu el – eroul şi ea – savanta, să ne mai vorbeşti la televizor? Ar trebui să te faci nevăzut. Dar asta cere verticalitate şi caracter.

Aţi fost urmărit de Securitate înainte de Revoluţie? V-aţi văzut dosarul de la CNSAS?

N-am fost urmărit. Nu ştiu să fi fost urmărit. Mi-am văzut dosarul acum câţiva ani. M-am uitat peste el, dar n-am vrut să aflu cine m-a turnat. Evident că se turna pe rupte. E mai bine să nu ştiu însă cine m-a „pândit“. ;

Victor Rebengiuc, interviu la 83 de ani

Cinci premii UNITER

Numele: Victor Rebengiuc

Data şi locul naşterii: 10 februarie 1933, Bucureşti

Studiile şi cariera: 

A urmat cursurile Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ Bucureşti. A făcut parte dintr-o generaţie de aur şi a absolvit în 1956, alături de Gheorghe Cozorici, Constantin Rauţchi, Dumitru Rucăreanu, Amza Pellea, Silvia Popovici, Sanda Toma şi Eliza Plopeanu. 

 În perioada 1990-1996 a fost rector al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti.

 1992 – Premiul de interpretare UNITER pentru rolurile Smirnov şi Svetlovidov din piesele „Ursul“ şi „Cântecul lebedei“ de A.P. Cehov, în regia lui Mihai Măniuţiu.

 1995 – Premiul UNITER pentru rolul Dodge din spectacolul „Copilul îngropat“ în regia Cătălinei Buzoianu.

 Între anii 1996 şi 1998 a fost director al Teatrului Bulandra. 

 2002 – Premiul „Aristizza Romanescu“ pentru teatru şi film, decernat de Academia Română.

 2003 – Premiul UNITER pentru întreaga activitate.

 2006 – Premiul UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal pentru rolul Preobrajenski din spectacolul „Inimă de câine“, în regia lui Yuri Kordonsky.

 A lucrat cu mari regizori, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Stere Gulea, Dan Piţa. A jucat roluri antologice în filmele „Pădurea spânzuraţilor“ (1964), „De ce trag clopotele, Mitică?“ (1981), „Moromeţii“ (1987).

 2008 – Doctor Honoris Causa al UNATC.

 2014 –Premiul de excelenţă UNITER.

Locuieşte în: Bucureşti