INTERVIU Saviana Stănescu: „În SUA mi-a fost greu la început şi am trăit problemele personajelor mele“

INTERVIU Saviana Stănescu: „În SUA mi-a fost greu la început 
şi am trăit problemele personajelor mele“

Saviana Stănescu, lângă afişul piesei ei de la Odeon

Saviana Stănescu (47 de ani) s-a stabilit de 13 ani la New York şi, înainte să cunoască succesul cu piesele de teatru pe care le scrie în engleză, a avut câţiva ani în care şi-a plătit cu greu chiria.

Ştiri pe aceeaşi temă

Înainte să plece în Statele Unite, Saviana Stănescu era o jurnalistă cunoscută în România, o apreciată poetă a generaţiei ’90 şi un dramaturg ale cărui piese erau puse în scenă de regizori importanţi. A decis să emigreze şi s-o ia de la zero: cu studiile, cu limba, cu statutul social. A redevenit studentă (a făcut un masterat în arte performative şi un altul în scriere dramatică), şi-a impus să stăpânească la perfecţie engleza chiar cu riscul pierderii limbii române, a dus-o greu cu banii. După câţiva ani de chin, a reuşit. Acum, piesele ei se joacă în teatre prestigioase, au cronici laudative în „The New York Times“ şi primesc premii. Una dintre piesele ei de succes, „Aliens with Extraordinary Skills“ („Străini cu abilităţi extraordinare“), a ajuns şi în România şi a avut premiera de curând la Odeon, cu titlul „Viză de clown“. Aceasta este cea mai jucată piesă a Savianei Stănescu. A avut premiera în 2008, la un teatru important din New York, Julia Miles Theater, a fost reluată după câţiva ani tot în New York, apoi s-a montat în Cincinatti, California, Oklahoma, iar tradusă s-a jucat în Mexico City timp de doi ani şi în Turcia.

 

„Weekend Adevărul“: Este pentru prima dată când ţi se joacă în România o piesă scrisă în SUA. E un lucru important pentru tine?
Saviana Stănescu: Da, e important să revin în Europa. În America am senzaţia că acum am făcut foarte multe. Locuiesc în limba engleză, o simt, inovez în ea. Acum apare o altă nevoie existenţială – să mă întorc în Europa.

Vorbeşti de spaţiul Europei sau vrei să te întorci şi-n limba română?
Şi spaţial – la Paris sau în alte oraşe europene, dar îmi doresc şi revenirea în limba română. Stând în România în ultima vreme, mi-a apărut această dorinţă. Dar e foarte greu să scriu în română stând la New York. Trăiesc atât de intens în mediul acela, încât sunt total immersed (n.r. – scufundată) în limba şi-n cultura aceea. Dar, când vin în România şi stau mai mult, cum am stat acum, când am pregătit spectacolul de la Odeon, îmi revine pofta să scriu în română.

„A TREBUIT SĂ RUP O PARTE DIN MINE“
În momentul în care ai vrut ca engleza să fie limba ta a fost nevoie să te rupi de limba română?

A trebuit s-o fac, fiindcă altfel este imposibil să scrii bine în engleză. În primii patru ani după ce am ajuns în America, nici nu m-am întors în România. Încercam să scriu în engleză din ce în ce mai bine, să ascult oamenii în cafenele, să-mi notez cum vorbesc, să simt limba colocvială americană. Aşa încât piesele pe care le scriu sunt piese de limbaj – asta spun toţi criticii care le comentează. Asta a fost munca mea cu mine însămi şi cu limba engleză acolo: să reuşesc să o simt, să simt cum vorbesc oamenii obişnuiţi şi cum sunt definiţi prin limbaj. Asta este cu atât mai interesant în New York, care este un creuzet de imigranţi din toate ţările şi deci un amestec de diferite accente.

Ca să aprofundezi limba engleză, îţi doreai să uiţi româna?
Da, a trebuit să rup o parte din mine. Până la urmă, şi termenul acela, dezrădăcinare, are sens. Am plecat cu totul, m-am transmutat în mediul acela, în limba aceea.

Şi apoi nu ţi-a fost greu să recuperezi limba română?
Mi-a fost greu şi încă îmi este. De exemplu, mi-a fost foarte greu să-mi scriu teza de doctorat în română, a fost cumplit! Mi-am dat-o anul trecut aici, la UNATC, dar mi-a luat aproape doi ani s-o scriu. Aşa am realizat ce greu îmi e. Aş fi preferat s-o scriu în engleză.

ÎNTRE DOUĂ IDENTITĂŢI
Înainte să pleci în America, erai scriitoare română, o voce importantă a generaţiei ’90, iar acum zici că ai probleme cu limba care te-a consacrat.

Am probleme, îţi spun sincer! Ca scriitoare română, eu eram foarte intensă şi, tot aşa, inovam la nivelul limbii. Alegând să scriu în limba engleză şi fiind o perfecţionistă, m-am mutat cu totul, cu arme şi bagaje, în limba engleză. Iar acum simt că trăiesc in between (n.r. – între, într-un spaţiu intermediar). Adică îmi pun întrebarea „ce sunt eu acum?“. Trăiesc în SUA şi sunt scriitoare americană, dar pentru unii sunt scriitoare română. Acolo, unii mă consideră „Romanian writer“, deşi scriu în engleză, iar cei de aici mă consideră americancă. E amuzantă situaţia asta de a merge pe balustradă, între cele două lumi, să trăieşti pe liniuţa aceea între cele două identităţi, română şi americană. Şi să te balansezi între ele ca un artist de circ.

OK, aşa te consideră ceilalţi. Tu cum te consideri?
Pfuuu, dificilă întrebare!... Scriu totuşi în engleză şi, când mă aflu acolo, mă consider scriitor american. De origine română.

Şi ştergi cu buretele toată perioada în care ai scris în română?
Păi nu vreau s-o şterg. De asta acum trăiesc poate nu o criză existenţială, dar un tip de întoarcere existenţială, în care îmi doresc să revin la scrisul în română.

De ce ai nevoie de asta?
Climatul cultural american are o anumită greutate, dar şi o anumită textură. Lucrurile interesante acolo ţin de mixajul de etnii, lucrurile corecte politic... Vreau să spun că acolo mă interesează să scriu despre anumite subiecte, cum sunt identitatea, imigrarea. Acum am o piesă despre trafic de organe, „Useless“ (n.r. – „Nefolositor“), şi, cum termin aici, plec la New York, unde suntem în repetiţii cu piesa aceea. În mainstream-ul american, tipurile acestea de personaje – imigranţii, traficaţii – nu sunt aduse prea des pe scenă. Aşa că e aproape o misiune, self-impusă, de a aduce aceşti oameni invizibili sub lumina reflectoarelor. Dincolo de asta, când revin în România, în zona aceasta balcanică, ceva în mine parcă ar vrea să mai scape de subiectele acestea. Aici nu aş scrie despre imigrare, normal. După ce am scris 13 ani despre experienţa imigrării şi despre oamenii care trăiesc in between, negociind între cultura veche şi cultura nouă, poate că simt nevoia de alte orizonturi, ca artist.

„NEW YORK-UL E UN ORAŞ DUR“
Tu ai scris despre oamenii aceştia pentru că tu însăţi eşti acolo o imigrantă, ai probleme de identitate, iar la început ţi-a fost destul de greu.

Mi-a fost greu şi am trăit problemele personajelor mele. M-am confruntat dintr-o dată cu tot felul de probleme materiale. De exemplu, chiria, care în New York e 2.000 de dolari pentru o garsonieră. Au fost perioade în care pur şi simplu nu ştiam de unde să iau banii ăia. Foarte mulţi oameni în America au problema asta: cum să-ţi plăteşti chiria. De aceea au tot felul de joburi. De exemplu, destui actori sunt şi barmani sau ospătari. Din afară, se vede numai partea glamour a Americii, a celor de la Hollywood. Foarte puţini ajung însă acolo. În New York, mulţi actori se descurcă foarte greu. Prin asta am trecut şi eu la început, că a fost o cădere uriaşă de statut social, faţă de România. Nu-mi închipuiam vreodată că voi ajunge să am probleme cu plata chiriei. Am avut nişte ani foarte dificili... New York-ul e un oraş dur, unde m-am
izbit de probleme pe care nu le aveam aici.

 

„Poate fi vorba de străini, de extratereştri, dar acesta e şi un titlu de viză“


Hai să vorbim despre piesa ta care se joacă acum la Odeon. A fost scrisă în 2008 şi ai plecat de la un caz real...
Da, cineva care ştia că scriu despre imigranţi mi-a trimis la un moment dat un articol din „Florida Observer“ despre un român, Ciprian Durbalău, şi un ucrainean care au fost arestaţi pentru că au adus ilegal în America peste 800 de oameni. „Illegal aliens“, cum li se zice oficial. E interesant că în engleză „alien“ înseamnă şi străin, imigrant, şi extraterestru. De-aia titlul în engleză al piesei mele sună mai interesant: „Aliens with Extraordinary Skills“ (n.r. – „Străini cu abilităţi extraordinare“). Poate fi vorba de străini, de extratereştri, dar acesta e şi un titlu de viză. Cei din articol chiar viza asta o aveau, că se dădeau artişti de circ. Erau însă vize false, pentru care plăteau 6.000-8.000 de dolari. Amuzant e că asta a fost şi viza pe care o aveam şi eu la vremea aceea, când am scris piesa. Iar regizorul spectacolului de la Odeon, Alexandru Mihail, o are acum. De altfel, aşa ne-am cunoscut: a venit la mine să-l sfătuiesc cum să obţină o astfel de viză. Terminase un masterat în regie la Yale University, obţinuse o bursă şi trebuia să facă transferul înspre viza de artist.

IMPLICAREA DRAMATURGULUI
Ştiu că în SUA, spre deosebire de România, dramaturgul se implică activ în construirea spectacolului – şi aşa ai făcut şi în cazul spectacolului de la Odeon.

Mie mi se pare normal să fie aşa, iar regizorul, pentru că a studiat şi lucrat în America, e obişnuit să colaboreze cu dramaturgul. Unii regizori mai tineri au început şi aici în România să lucreze aşa. Un teatru de text nou are nevoie de aşa ceva. Trebuie să participi la repetiţii, ca dramaturg, să vezi ce merge, ce nu merge, când o scenă e prea lungă, când trebuie ceva rescris, când trebuie punctată mai bine traiectoria personajelor... Deci e un adevărat proces până să se ajungă la textul definitiv al piesei, care apoi să fie publicat.

Cum ai dezvoltat în piesă cazul real?
Pornind de la situaţia reală, eu mi-am imaginat două personaje din acei 800 care au primit scrisori de deportare. Aceste două personaje – o fată din Moldova şi un băiat din Rusia – scapă spre New York, unde încep o nouă viaţă. Cei doi au lucrat o vreme făcând pe clovnii. Ajunşi în New York, starea de clovn ajunge să fie o metaforă pentru ceea ce trebuie să facă imigranţii, care sunt în echilibristică pe balustrada visului american. În fine, întâlnesc şi alte două personaje, iar toţi patru încearcă să se ajute să supravieţuiască într-un New York dur.

NEW YORK, NEW YORK!...
Oamenii venind din culturi diferite tratează alienarea dezrădăcinatului în mod diferit?

Da, tratează diferit. Dar pentru toţi există această dramă a supravieţuirii, această iluzie a visului american, care se transformă într-un coşmar pe alocuri. Chiar şi un american care vine din provincie în New York are drama adaptării, a încercării de a reuşi. Exact asta vreau eu să surprind în piesă: cum toţi oamenii aceştia sunt trântiţi şi apoi se ridică şi continuă. De ce fac asta? Nu se ştie. E probabil energia asta specială a New York-ului.

Pe tine de ce te-a atras New York-ul? Puteai să-ţi alegi şi tu un oraş american mai liniştit...
Are o energie specială, cum spun. N-aş fi putut să stau în alt oraş american, m-aş fi întors în România. Ori New York, ori nimic! New York e un fel de microcosmos, un amestec de oameni care oglindeşte în mic întreaga lume. E ceva acolo care parcă e esenţa energiei umane. De fapt, ăsta e personajul principal al piesei mele – New York-ul, care te trânteşte şi te ridică, te trânteşte şi te ridică şi tot aşa...

 

Predă artă dramatică la Universitatea New York

Numele: Saviana Stănescu
Data şi locul naşterii: 22 februarie 1967, Bucureşti
Studiile şi cariera:
A absolvit Politehnica bucureşteană. În studenţie, a făcut parte din Cenaclul Universitas, condus de profesorul Mircea Martin.
Înainte să plece în Statele Unite, a lucrat ca jurnalist la „Adevărul“ şi la „Adevărul literar şi artistic“, a publicat trei volume de versuri („Amor pe sârmă ghimpată“, „Sfaturi pentru gospodine şi muze“ şi „Proscrisa – poem scenic“) şi i s-au jucat două piese: „Numărătoarea inversă“ şi „Fanta, mod de întrebuinţare“, în regia lui Radu Afrim şi, respectiv, Theo Herghelegiu.
În prezent este dramaturg-rezident în cadrul Women’s Project şi scriitor-rezident al companiei East Coast Artists din New York. Predă cursuri de artă dramatică în cadrul Departamentului Dramă al Tisch School of the Arts, la Universitatea New York.
A primit premiul  „New York Innovative Theatre Award for Outstanding Full-length Script“, în 2007, pentru piesa  „Waxing West“.
Locuieşte în: New York, SUA

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: