INTERVIU Regizorul Andrei Şerban: „Am văzut aspecte din Richard în mine însumi“

INTERVIU Regizorul Andrei Şerban: „Am văzut aspecte din Richard în mine însumi“

Andrei Şerban                           FOTO: Eduard Enea

Andrei Şerban, care are premieră cu spectacolul „Richard al III-lea“ la Teatrul Bulandra, cochetează cu ideea de a face film, afirmând că pe scenă, trage în imaginaţie gros-planuri, cadre largi şi le montează tot imaginar, în ritm de film

Duminica trecută a fost prima repetiţie cu public la spectacolul „Richard al III-lea“, pus în scenă de Andrei Şerban, la sala Izvor a Teatrului Bulandra. Premiera va fi pe 15 martie, iar până atunci, pe 8, 11, 12 şi 14 martie, spectacolul se joacă în repetiţii cu public. Marius Manole interpretază rolul principal. „Şnurul nu e doar firul alb-roşu care însoţeşte mărţişorul. Aşa cum ştiu toţi actorii, şnurul este şi repetiţia generală de dinaintea premierei. Duminică, s-a lucrat şnurul pentru «Richard al III-lea», în regia lui Andrei Şerban şi a Danielei Dima. Patru ore de emoţie, fior, tumult şi ricoşeuri spre mizeriile prezentului. O versiune nouă, provocatoare, epuizantă. Şi un Marius Manole din nou copleşitor. Un meşter Manole căruia nu i se surpă nicio construcţie şi care, înălţându-le, ne înalţă. Un om care protestează acum pe treptele Naţionalului, după care intră în tura de seară, pentru «Revizorul». Mulţumiri, Marius. Admiraţie, gratitudine şi pumnii noştri strânşi pentru tine“, detaliază Radu Paraschivescu prestaţia actorului din rolul principal.

O altă producţie de-ale lui Andrei Şerban, „Pescăruşul“, pusă în scenă la Unteatru, are cinci nominalizări la premiile UNITER, la categoriile Cel mai bun spectacol, Cea mai bună actriţă în rol principal – Claudia Ieremia, Cel mai bun actor în rol principal – Emilian Oprea, Cea mai bună actriţă în rol secundar – Sabrina Iaşchievici, Cel mai bun actor în rol secundar – Ionuţ Vişan.

„Weekend Adevărul“: Aţi făcut spectacolul „Richard al III-lea“ într-o lună. Cum aţi reuşit această performanţă?

Andrei Şerban: E un spectacol destul de complex din punct de vedere tehnic şi lucrurile nu sunt încă puse la punct. Acest spectacol s-a făcut într-un timp record, chiar pentru cineva ca mine, care lucrează în sistem american. L-am făcut într-o lună. Ştiu că, de obicei, acum se lucrează repede în România, şi în teatru şi în alte domenii, dar nu chiar în ritmul acesta. A face un spectacol de complexitatea asta într-o lună este chiar un semn de nebunie.

În spectacol, apare chiar Shakespeare, care îşi recunoaşte personajele...

Piesa lui Shakespeare, scrisă acum mai bine de 400 de ani, se adresa timpului de atunci. Dar ce are Shakespeare peste orice alt scriitor care a trăit vreodată? Are un geniu care mă face să cred că el nu s-a născut pe planeta Pământ. Cred că Shakespeare vine de pe Marte, e marţian... Vorbesc serios, chiar cred că nu a fost un om ca oricare altul. Absolut tot ce acest om sau supraom a scris în piesele lui, nu numai „Richard al III-lea“, totul se verifică a fi exact adevărat azi. Acum, în lumea în care trăim, în România în care trăim, după cum veţi vedea şi în spectacolul meu, toate situaţiile politice sunt exact reprezentate, oglindite, în ceea ce se întâmplă azi, acum. Veţi vedea de ce.

„Respectul pentru piesă este total“

Aţi adaptat textul împreună cu regizoarea Dana Dima. Cât de mult l-aţi contemporanizat?

E adevărat că piesa în limba originală are un sens de muzicalitate, un sens al unui ritm poetic uluitor, care nu poate fi tradus în nicio limbă. E intraductibil. La fel cum Eminescu nu poate fi tradus în nicio limbă. E imposibil, se pierde. În traducere, pierzi asta, dar ce câştigi e faptul că anumite cuvinte care sunt foarte vechi, care nu-şi mai au uzură în limbajul contemporan, pot fi înlocuite cu cuvinte care sunt mult mai accesibile unui public de azi. Întotdeauna facem aşa. Lucrând cu Daniela Dima, facem o adaptare a unui text vechi pentru ziua de astăzi. Daniela Dima a făcut pentru acest spectacol o adaptare care foloseşte un limbaj contemporan, dar fără să trădeze cu nimic spiritul lui Shakespeare. Esenţa piesei este aceeaşi, neatinsă. Respectul pentru piesă este total.

L-a iubit Shakespeare pe Richard al III-lea?

Cum am mai spus, sm avut un vis în care apărea Shakespeare ca să-mi facă o confesiune „în exclusivitate“ despre cât de mult l-a iubit el pe Richard al III-lea. A mai adăugat un alt detaliu, că i-a iubit la fel de mult şi pe Iago şi pe Edmund, cât şi pe alţi bastarzi ticăloşi. Şi e de înţeles, cum altfel ar fi putut să creeze autorul personaje atât de adevărate, credibile şi complexe dacă i-ar fi detestat, condamnat şi urât?

De aceea am simţit nevoia, punând în scenă piesa, să mă apropii de Richard ca să-l înţeleg în toată umanitatea şi complexitatea lui. Am refuzat deci să-l numesc monstru. Evident nu ajută la nimic să judeci şi să dispreţuieşti un personaj, dimpotrivă, ca să eviţi clişeul, e preferabil să încerci să-l aperi, să te apropii de el vrând să fii de partea lui, să-i înţelegi motivele. Cum ar fi să te pui în locul lui, să simţi că ai fost tu însuţi respins din clipa naşterii şi continuu marginalizat? Cum să-i priveşti pe cei care te acuză şi te pun jos când ei înşişi se comportă mai josnic? Într-o lume decăzută, cum să supravieţuieşti, când nu mai există niciun sens moral?
Trezindu-mă din somn, m-am privit în oglindă. Şi, pentru o clipă, am văzut aspecte din Richard în mine însumi. Am început să-l iubesc şi eu. Apoi m-am speriat. Mi s-a făcut frică de ce-o să spună lumea dacă află!?

Document al timpului

Aţi mai tăiat în carne, în spectacolul „Strigăte şi şoapte“, după filmul omonim al lui Ingmar Bergman. De ce surorile Maria şi Karen din spectacol nu sunt capabile să-şi depăşească propriul egoism în ciuda luptelor interioare?

Da, e ca şi cum înăuntrul nostru sunt voci care încearcă să se armonizeze, dar nu reuşesc. Rămân fragmentate, străine una de alta. Nu cred că e vorba de răul feminin sau masculin, cât de lipsa de unitate şi de armonie dinăuntrul şi din afara noastră. Suntem străini nu doar faţă de ceilalţi, ci, mai grav, ne suntem nouă înşine străini.

De ce diferenţele, lacunele, necomunicarea şi neînţegerea dintre personaje nu pot fi surmontate cu niciun preţ?

Pentru că există prea multă iubire de sine în sensul limitat, narcisist şi o cantitate de vanitate ce blochează orice intenţie bună. Orice dorinţă de contact e oprită, frustrarea unei suferinţe prost înţelese creează obstacole. ;

„Timpul mi-a fost marele duşman în ce priveşte filmul“

Cum aţi luat decizia realizării spectacolului „Strigăte şi şoapte“, după un scenariu cinematografic?

Se poartă azi peste tot să adaptezi în teatru scenarii de film şi această nouă modă, care provine mai special de la Ivo Van Howe şi alţii, m-a încurajat să-mi găsesc mijloacele proprii şi să încerc. Am făcut-o din motive personale. Lumea filmului fiind una subiectivă, am găsit ocazia potrivită să mă confrunt cu situaţii intime şi să rămân deschis în faţa unor întrebări fără răspuns, asemănătoare cu cele care l-au obsedat pe marele Bergman. Am intrat de câţiva ani într-o nouă fază, simţind  nevoia să mă provoc şi să mă arăt, aşa cum sunt, să nu mă mai ascund. De obicei, un regizor e protejat, cei care intră pe linia de front şi suferă sunt actorii, nu regizorul. Dar „Strigăte“ a fost pentru mine un moment de răscruce. Cu alte cuvinte, am intrat în acelaşi pat cu actorii, cum se zice, am trăit aceleaşi impulsuri, coşmaruri şi vise. Şi i-am luat şi pe spectatori în pat cu noi, să facem în siguranţă dragoste împreună.

De ce aţi ales, pentru acel prim experiment de acest tip, tocmai „Strigăte şi şoapte“, unul dintre cele mai „grele“ filme ale suedezului Ingmar Bergman?

Sunt un fan absolut al acestui uriaş cineast şi „Strigăte şi şoapte“ e primul-primul pentru mine de pe lista creaţiilor sale. Când i-am citit autobiografia, am decis împreună cu Dana Dima să facem un scenariu ca o reconstituire a procesului său de creaţie, începând cu repetiţiile lui, împreună cu fenomenalele actriţe suedeze şi să inventăm o formă neobişnuită de teatru în film şi invers, de film în teatru, să spargem limitele convenţiei ca să prezentăm un laborator de lucru evolutiv pe care spectatorul nu are niciodată ocazia să-l vadă. Evident, împreună cu genialele actriţe ale Teatrului Maghiar din Cluj, plus Bogdan Zsolt ca Bergman, cu care am creat  trilogia „Vania“, „Hedda Gabler“ şi „Strigăte şi şoapte“, ne-am pierdut deliberat într-un labirint periculos de coridoare ale sufletului şi pereţi roşii, propus de Cita Brujboiu, ca să ne regăsim la final purificaţi şi transformaţi de puterea magică a artei.

Cum v-aţi raportat la celebrul film al lui Ingmar Bergman, când aţi lucrat acel spectacol? L-aţi avut permanent în minte, l-aţi arătat actorilor şi echipei de producţie sau aţi preferat să-l „uitaţi“, să-l exilaţi undeva în minte şi să vă concentraţi pe realizarea propriului produs artistic?

Am respectat fiecare detaliu, atât al biografiei, cât şi al scenariului: de exemplu,  cum râdeau ei isteric şi făceau bancurile cele mai trăsnite exact după ce trăgeau dublă după dublă de convulsii şi chinuri extreme în aşteptarea morţii. Tragism dens, urmat de râsete vesele de relaxare. Învăţăm cum să trăim viaţa prin teatru, e o formă mai concentrată care ne ajută să devenim mai familiari cu suferinţa şi chiar moartea, să o repetăm iar şi iar. Şi să ne călim jucând roluri.

La un moment dat, trebuia, totuşi, să realizaţi un proiect cinematografic. Ce s-a întâmplat, mai exact?

Din teatrul românesc, plecând de tânăr la New York, apoi călătorind în trei continente cu un gemantan plin de proiecte şi spectacole, în mijlocul vieţii intrând în lumea operei pe cele mai mari scene, apoi la maturitate deschizând şcoala de teatru la Columbia University, pur şi simplu, timpul mi-a fost marele duşman în ce priveşte filmul. În tinereţe, la New York, am scris un scenariu după „Maestrul şi Margareta“, pe care doream să-l ecranizez, care s-a jucat la Public Theatre ani de-a rândul, apoi l-am reluat la Paris la teatrul de la Ville. Aş vrea să scriu scenarii, aş vrea să fac şi film, dar încă n-a fost să fie. Şi, totuşi, recent, a sunat telefonul şi era Vlad Păunescu, pe care nu-l cunosc, ce surpriză. El m-a întrebat dacă aş vrea odată să fac un film! Never say never. 

Aţi subliniat deja că sunteţi un mare admirator al lui Ingmar Bergman. Pe lângă marele regizor suedez, ce regizori şi ce filme vă mai plac? Nu prea aţi vorbit în interviuri despre acest subiect. Puteţi să ne redaţi, pe scurt, relaţia dumneavoastră cu cinematograful?

Sunt prea intimidat de lumea filmului şi de numărul impresionant de regizori uriaşi care au lăsat capodopere, ca să-i menţionez. Da, am jucat rolul unui cameraman şomer, care a făcut teatru pentru că lumea filmului i-a fost închisă şi pe scenă trage în imaginaţie gros-planuri, cadre largi şi le montează tot imaginar în ritm de film. 

Studentul lui Peter Brook

 

Numele: Andrei Şerban

Data şi locul naşterii:
21 iunie 1943, Bucureşti

Starea civilă: este căsătorit, are doi copii

Studiile şi cariera:

Intră la IATC la Actorie, dar se transferă la Regie, după care, student fiind, montează „Iuliu Cezar“ la Teatrul Bulandra, bucurându-se de un mare succes.

În 1969, primeşte o bursă la Teatrul La MaMa din New York şi rămâne în America, unde începe o carieră strălucită ca regizor de teatru şi de operă, impulsionat de personalităţi de excepţie, de la Ellen Stewart la Peter Brook.

Lucrează pe marile scene şi ia nenumărate premii.

In 1990 până în 1993, conduce Teatrul Naţional din Bucureşti.

La Bulandra a montat „Ivanov“, „Lear“, „Omul cel bun din Seciuan“, după Bertolt Brecht.

l În 1975, a primit Premiul „Obie“, pentru „Trilogia antică“; 1977: nominalizat la premiile „Tony“ pentru „Livada cu Vişini“ a lui Anton Cehov, cu Meryl Streep în rolul „Duniaşa“; 1999: premiul Societăţii Regizorilor de Teatru şi Coreografilor „George Abbott“; Medalia Ordinul Steaua României, trei titluri de Doctor Honoris Causa.

Este profesor de teatru la Universitatea Columbia din New York.

Locuieşte în: Bucureşti şi New York.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: