INTERVIU Paul Ipate, actor: „În liceu, voiam să devin agent de contrainformaţii“

INTERVIU Paul Ipate, actor: „În liceu, voiam să devin agent de contrainformaţii“

Traseul către cariera de actor a lui Paul Ipate nu a fost unul drept FOTO Eduard Enea

Deşi a fost prezent pe scenele teatrelor de la 8 ani şi până în liceu, actorul Paul Ipate (28 de ani) avea de gând să urmeze o facultate pentru „oamenii cu tărie de caracter“: Academia Militară.

S-a săturat să-l strige lumea pe stradă „Paul Maximus“, „până când?“, dar, când stai de vorbă cu el, descoperi fără să vrei că are acelaşi umor şi aceleaşi poante ca băiatul şmecher din spoturile publicitare care l-au făcut vestit. Până să interpreteze roluri în zeci de reclame, Paul Ipate a ieşit, de sute de ori, în faţa publicului de la teatru, încă de la 8 ani. Iar până să se oprească în faţa uşii de la Palatul Copiilor, pe care scria „Teatru de păpuşi“, Paul Ipate a vrut să fie, pe rând, tenisman, dansator şi pictor. Şi asta nu e tot! Ba chiar a avut în gând să urmeze modelul tatălui său, care a fost militar. După ce a trecut prin toate încercările acestea, după ce s-a luptat, în şcoala generală, cu problemele mai complicate, mai simple, la matematică, după ce a înţeles că viaţa nu l-a purtat de aiurea pe scenele teatrelor, Paul Ipate a decis, gata!: se face şi rămâne actor.

„Weekend Adevărul“: Paul, te-ai născut în Bucureşti, dar ai crescut la bunici, pe străzile din Roman. Ce amintiri te leagă de oraşul acela?
Paul Ipate: De fapt, bunicii locuiau lângă un sat apropiat de Roman, care se numeşte Gâdinţi. Am stat cu ei până pe la 5 ani, deşi am continuat să-mi petrec vacanţele şi sfârşiturile de săptămână acolo multă vreme apoi. Cred că dincolo de toate năzbâtiile pe care le făceam când eram mic, de jocurile cu copiii, o adevărată aventură am trăit-o în perioada de la Revoluţie.

Aveai 4 ani atunci. Mai ţii minte? Ce s-a întâmplat?
În forfota aceea de-atunci, unchiul şi mătuşa mea au venit să mă ia din Bucureşti, să mergem la Roman. Trenurile erau pline, iar pe-al nostru l-am prins din mers, că deja pornise. Pe mine, unchiul meu nu a apucat decât să mă arunce pe geam, într-un compartiment, el nu ştiu unde s-a urcat. Şi am mers aşa, singur, până la Roman, cu alţi doi copii în compartiment şi cu o doamnă care mă tot întreba al cui sunt. Eu ştiam doar aşa: că după Bacău, spre Roman, este podul mare, peste Moldova, şi că după pod trebuie să cobor. Am coborât, am aşteptat să plece toată lumea de pe peron şi atunci m-a găsit unchiul meu. Asta se întâmpla pe 24 decembrie, pentru că ţin minte că, a doua zi, când soţii Ceauşescu au fost executaţi, eu eram cu verişorii mei mai mari în casă şi făceam flotări.

De ce făceaţi flotări?
Păi, era o tensiune îngrozitor de mare pe care şi noi, copiii, o simţeam. Şi, ca să scăpăm de crisparea aceea, ai noştri ne puneau să facem flotări, să ne ocupăm timpul cu diverse activităţi. Mai ales că tatăl meu, care era militar, nu ajunsese încă acasă şi eram îngrijoraţi. Sunt nişte secvenţe care mi-au rămas întipărite în minte şi cu greu le-aş vedea puse într-un film, spre exemplu.

Imediat după ’90, te-ai mutat în Bucureşti. Părinţii „te-au dat“ la grădiniţă şi la tenis.
Ai mei mereu s-au ţinut de mine ca eu să fac ceva. Da, mai întâi am jucat tenis şi mie îmi plăcea foarte mult. Se pare că aveam şi talent, pentru că, la scurt timp, am început să lucrez cu seniorii. După trei ani de tenis de performanţă, devenise însă costisitor pentru părinţii mei. Eu am prins schimbarea rachetelor din lemn cu cele din fibră de carbon, mai performante. Ţin minte că am mers cu tata în Big Berceni să-mi iau o rachetă din asta şi el, săracu’, se uita cruciş: „N-am bani decât să-ţi iau un set de mingi“. Acela a fost momentul când am realizat că nu mai pot continua, că nu aveam resursele ca să pot creşte.

De la tenis, în paradisul copiilor



Ce ai făcut apoi?
După ce am plecat de la tenis, am zis să încercăm altceva. Eram, pe atunci, în clasa a II-a. Mama tot zicea: „Artă, artă! Să-l ducem la arte!“. M-au dus la canto, n-am avut nicio şansă, m-au dus la dans şi la desen, eram pilaf. Până la urmă, după mai multe încercări, am mers cu tata la Palatul Copiilor şi ne-am trezit pe un culoar mai mare, care avea uşi, una lângă cealaltă. „Intrăm la toate uşile. Unde îţi place, acolo te opreşti“, mi-a spus el. Şi am intrat la prima uşă, pe care scria „Teatru  de păpuşi“, iar acolo era chiar trupa lui Marian Marinescu. A fost primul loc în care nu am plâns, că, peste tot pe unde mergeam, plângeam şi nu mai scoteam niciun cuvânt.

Ce te-a impresionat acolo?
Era paradisul copiilor. O încăpere plină cu păpuşi: păpuşi cu gabit, păpuşi pe mână, din acelea imense, pe tot corpul. Erau multe culori în jur, mingi, paravane, scaune. Pe lângă asta, mi-a plăcut mult munca. Acolo m-am simţit prieten cu toată lumea. Marian Marinescu ne-a învăţat să lucrăm în echipă, în comparaţie cu celelalte cercuri unde totul se întâmpla individual, care îţi lucrau doar partea personală. După ce-am plecat, ai mei m-au întrebat dacă mai vreau. „Da!“, le-am spus. Până pe la 15 ani am rămas acolo.

Când ai început să joci în piese de teatru?
Foarte repede. După două săptămâni, domnul Marinescu m-a întrebat dacă vreau să joc un rol într-o piesă care se ţinea în Grecia. Era prima oară când plecam din ţară, pe la 9 ani.

Cum ţi s-a părut? Ai venit cu cadouri acasă?
Nici nu conştientizam eu prea mult atunci că vizitez altă ţară, eu eram bucuros că eram într-o gaşcă mare de copii, cu unii mai mari, alţii mai mici. Ştiu că tata a vorbit cu o colegă mai mare decât mine şi i-a dat ei o parte din banii mei. El se gândea că o să-i cheltuiesc pe toţi, din prima. „Vezi, dacă îi cheltuieşte, îi dai cu ţârâita.“ Ba chiar tata mi-a zis că poate mă mai întorc cu câţiva înapoi, să-i pun deoparte. Şi m-am întors cu drahme greceşti! Mie mi-au dat dolari şi acolo se schimbau în drahme. Eu m-am gândit că, dacă mă întorc, să vin cu drame acasă, era ceva nou, şi i-am schimbat pe toţi. „Nu cu drahme trebuia, cu dolari, că mai făceam ceva cu ei!“, m-a certat tata apoi. Îi mai am şi acum, ca amintire.

Bănuit că a furat 40.000 de lei

Ai primit vreodată bani pentru vreun rol?
Nu mă plăteau, dar primii mei bani câştigaţi au fost, într-adevăr, din teatru, pe la 10 ani. Am fost la Lugoj, la un concurs al cercurilor de teatru. Şi, la acest festival, eu am luat trofeul pentru cea mai bună interpretare masculină, cu o diplomă şi cu un plic în care erau 40.000 de lei (n.r. – lei vechi). În 1995, 40.000 de lei erau bani. Am venit acasă, le-am povestit alor mei cum a fost, toate bune. Mama, când mi-a desfăcut bagajul, a găsit un plic cu bani. 40.000! S-a dus la tata: „Dorule, uite ce-am găsit la Paul. De unde are el banii ăştia?“. Ei ştiau că eu nu câştig niciun ban. „I-a furat! Nu e bine, ne izbim de alte probleme. Ce facem?“ M-au chemat în bucătărie, „la şedinţă“, că numai acolo se ţineau. Şi a început tata, el fiind un psiholog extrem de bun: „Ia zi-mi tu, ce-ai făcut la Lugoj, cutare, cutare“. Eu i-am povestit tot. „A! Şi am câştigat şi nişte bani“ „Câţi bani?“ „Nu ştiu, că nici nu am desfăcut plicul!“ Atunci s-au liniştit. „Băi, băiatule, păi tu ai făcut o grămadă de bani aici.“ Şi de la sperietura de la început am trecut la a ne lua în braţe.

Tot ceea ce făcusem de când eram mic în teatru îmi plăcea extrem de mult, însă atunci nu o vedeam ca pe o meserie, ci mai mult ca pe o joacă.

Cu teatrul mergeai bine. La şcoală cum era?
Mie îmi plăceau istoria şi limba română. Mai ales istoria, pentru că tatăl meu era foarte pasionat de ea. Când eram eu în generală, el era profesor suplinitor de istorie la câteva clase. După ce-mi învăţam lecţia, mă lua să mă asculte şi să-mi explice. Dar, recunosc, nu mi-a plăcut cartea dintotdeauna foarte mult. Nu am fost niciun geniu sau vreun tocilar, îmi plăceau, pe atunci, alte activităţi.

Corigent la matematică, în clasa a VIII-a

Deci ai urmat un liceu cu profil uman?
Nici nu se punea problema de altceva! Da, am făcut Colegiul Naţional „Spiru Haret“. La matematică mereu am avut probleme. Păi, în clasa a VIII-a, în primul semestru, am rămas corigent la matematică. Parcă nu mai înţelegeam nimic. Şi acum mai am probleme. Când m-am dus să-mi cumpăr maşină, aveam toţi banii, cash, iar eu era să plătesc cu 15 milioane de lei (n.r. – lei vechi) mai mult! Eram pe bancheta din spate, cu un prieten, şi am numărat banii. Prietenul meu şi-a dat seama şi m-a lăsat în pace. „Iată-i, poftim!“ „Tu eşti sigur?“ I-a numărat şi-mi zice: „Uite, vezi, ăştia 15 milioane de lei sunt ai mei acum, îi bag în buzunar, da? Dacă nu i-ai numărat bine, e deal-ul meu cu vânzătorul“. Desigur, mi-a dat banii înapoi după aceea.

Ştiu că nu te-ai gândit din prima să dai admitere de teatru, ci la Academia Militară. De ce?
Pentru că voiam să urmez modelul lui tata. De fapt, în liceu, aveam eu în minte să mă fac agent de contrainformaţii. Asta visam, mi se părea o meserie pentru oameni cu tărie de caracter. Tata, auzind dorinţa mea, voia să mă trimită în armată, să văd cum e. Avea scandal cu mama mereu pe tema asta. Eu nu voiam neapărat să mă fac actor. La teatru  m-am gândit serios abia în clasa a XII-a, pentru că ideea cu Academia Militară picase şi trebuia să fac ceva. Tot ceea ce făcusem de când eram mic în teatru îmi plăcea extrem de mult, însă atunci nu o vedeam ca pe o meserie, ci mai mult ca pe o joacă.
 

„Dacă-mi mai dai o ţigară, îţi rezolv eu problema“

Cum a fost admiterea?
Era să nu intru în examene. Când m-am dus să dau examenul, mi-am dat seama că încurcasem grupele. Am întrebat un profesor dacă ştia ceva de grupa cutare şi mi-a spus că grupa aia terminase, fusese de dimineaţă. Asta era proba eliminatorie! „Aoleu, ce fac?“ „Nu mai ai ce să faci acum, vii la anul.“ „Nu pot să mă duc la altă grupă?“ „N-ai cum să mergi la altă grupă, pentru că acolo sunt alţi evaluatori şi tu ai fost notat până acum de anumiţi profesori, nu poţi să te duci în altă parte. Du-te acasă, la anul“, mi-a spus.

„Asta-i şpagă“

Dar tu nu te-ai dus.
Am ieşit pe hol, mi-am aprins o ţigară, fumam Kent lung pe atunci. Stăteam pe gânduri: ce o să fac acum? Şi pe hol a venit actorul Adrian Titieni. „Mai ai o ţigară?“, m-a întrebat. El fuma tot Kent lung. „Ce e cu tine? De ce eşti supărat?“ I-am explicat eu despre ce era vorba şi mi-a spus: „Aaa, păi, asta e problema? Fii atent cum facem: dacă-mi mai dai o ţigară, vorbesc eu cu cei din comisie şi-ţi rezolv problema“. „Asta-i şpagă.“ „Şşşt!“ Şi am râs amândoi. De fapt, problema n-a fost aşa de gravă. Profesorul cu care vorbisem eu glumise cu mine, iar eu îl luasem în serios.

Ai reuşit să dai examenele, vasăzică.
Am intrat la o altă grupă, dar unde erau aceiaşi profesori care mă evaluaseră până atunci. Ţin minte că, după ultimul examen – era într-o marţi –, Adrian Pintea a ieşit pe hol şi mi-a zis că vineri se vor afişa rezultatele, dar că pot să nu mai vin, că „noi ţi-am dat 10“. Pentru mine asta a însemnat că l-am luat deja.

Eram panicat. Eu nu ştiam dacă intrasem la facultate, dar le spusesem alor mei că fusesem admis primul!

„Mă, am intrat sau nu?“

Păi, şi n-a fost aşa?
E mai complicat… Exact în ziua aceea, după examen, am plecat cu ai mei, în Moldova, la mănăstiri. Vineri, când s-au afişat rezultatele, m-a sunat un prieten: „Băi, am intrat al şaptelea! Ce fericit sunt!“ „Bravo! Eu ce am făcut?“ „Tu ai intrat primul!“ A început o beţie că eram primul pe listă, plus că ai mei se mândreau la toţi pe care îi întâlneau, pe drum, în sat, că intrasem primul la o facultate de stat. A doua zi, m-a sunat, din nou, acelaşi prieten: „Eu am intrat al şaptelea!“ „Da, mă, ştiu.“ „De unde?“ „Am vorbit ieri.“ „Am vorbit ieri?“ „Mă, nebunule, am vorbit şi mi-ai spus că am intrat primul.“ „Băi, eşti nebun? Ai intrat primul? Felicitări!“ „Mă, Pandele, tu ai păţit ceva? Tu mi-ai spus asta. Eu nu sunt în Bucureşti.“ „Păi, eu nici nu-ţi ştiu numele de familie…“ „Mă, am intrat sau nu?“ „Nu ştiu.“ Şi m-a lăsat aşa.

Cum şi ce ai aflat, până la urmă?
Eram panicat. Eu nu ştiam dacă intrasem la facultate, dar le spusesem alor mei că fusesem admis primul! Mai ales că mama îi tot spunea tatălui: „Auzi, Doruţu, când ajungem în Bucureşti, trecem şi pe la facultate, să-l văd eu primul acolo, pe listă!“. N-am avut încotro şi am mers. Când am ajuns în faţa facultăţii, m-am dat jos din maşină, m-am dus la admişi – nu m-am văzut, m-am dus la respinşi – nu m-am văzut. Mă, ce mama naibii? Cu mine era verişoara mea, care urla că am intrat şi că eram al treilea. Eu, din cauza emoţiilor, nu mai văzusem nimic. „N-ai zis că eşti primul?“, a sărit mama. Am scos-o eu până la urmă. Şi-am plâns atunci. Mama credea că de bucurie, iar eu plângeam de emoţie că scăpasem basma curată!

„Tu n-ai emoţii? Eşti un tâmpit!“

Paul Ipate, în rolul soldatului Costi din filmul „Hârtia va fi albastră“
Din câte îmi spui, până la facultate, ai fost mai relaxat cu şcoala. S-a schimbat ceva apoi?
Cu totul m-am schimbat. Eu, când am ajuns acolo, eram rapper, cu haine largi, nu prea citeam. În primii ani de facultate, m-am format foarte mult ca om. Jocurile pe care le facem noi de concentrare, de conştientizare a spaţiului din jurul nostru, de sincronizare de suflet cu partenerul de lângă tine, cu ochii închişi duc spre meditaţie, e ocultism. Acolo am întâlnit oameni foarte citiţi, pe profesorul Ion Cojar, pe care l-am admirat extrem de mult. Abia în facultate am înţeles mai bine cum e cu emoţia înainte de un spectacol, de care îmi spusese mie Maria Ploae la un moment dat în liceu, înainte de o premieră. „Auzi, dar tu n-ai emoţii?“, m-a întrebat, că mă văzuse că mă jucam cu o minge de baseball. „Nu.“ „Eşti un tâmpit!“ „Da’ de ce mă faceţi tâmpit?“ „Păi, cum, mă, să n-ai emoţii înainte de spectacol? Tu intri aşa, gol, în scenă?“ Deşi trăisem în mediul acela cu actori, ştiam ce înseamnă spectacole, public, pe atunci nu trăiam în mine, intens, un rol.

Refuzat şi acceptat de Radu Muntean

Ai vrut să dai admitere la Academia Militară şi iată că ai jucat rolul unui soldat în două filme. Mai întâi în „Hârtia va fi albastră“. Cum a venit propunerea?
Am mers la un casting, eram în anul trei de facultate. Pe atunci, mă măcina gândul că nu mă ia nimeni în filme, că ceva nu merge. A fost prima probă de film la care am fost chemat şi eram foarte încrâncenat să iau proba. Am mers şi, la final, rămăsesem cu un coleg. Dintre noi doi, Radu Muntean, regizorul, pe el l-a ales. Mare dramă a fost atunci. După aceea, m-au sunat din nou şi mi-au spus că Radu vrea să facă o reclamă cu mine. Ce reclamă?! Nici nu voiam să aud. Până la urmă m-am dus, mai mult împins de ai mei. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci, că, la reclamă, lui Radu i-a plăcut mult cum am jucat şi, până la urmă, am ajuns să iau eu rolul din film. (râde)

Ce fel de roluri ţi-ai mai dori?
Îmi plac rolurile de compoziţie. Cele în care ai schimbări fizice, schimbări de voce, care să fie cum tu nu eşti. Actorii Daniel Day-Lewis şi Christian Bale au avut astfel de roluri în „Piciorul meu stâng“ şi „Maşinistul“. Oamenii aceia stau şi studiază vreme doi-trei ani un personaj ca să-l joace. Ar fi o adevărată provocare.

CV: Actorul de la TV

Numele: Paul Ipate
Starea civilă: necăsătorit.
Data şi locul naşterii: 17 martie 1985, Bucureşti.
Studiile şi cariera:
- A absolvit, în 2003, Colegiul Naţional „Spiru Haret“ din Bucureşti.
- Între anii 2003-2007, a urmat cursurile Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti, specializându-se pe actorie. 
- A interpretat, încă din timpul liceului, la Teatrul de Comedie, roluri în piese de teatru ca: „A fost odată în Brooklyn“, „Chiriţa of Bârzoieni“ şi „Ferdinand al VIII-lea“.
- Debutul în filme l-a cunoscut în 2006, jucând în „Hârtia va fi albastră“. 
- A mai jucat, de asemenea, şi în alte lungmetraje sau scurtmetraje ca: „Visul lui Adalbert“, „California Dreamin’“, „Portretul luptătorului la tinereţe“ şi „Bric-Brac“.
- A devenit cunoscut mai ales datorită rolurilor jucate în reclamele de la televizor, la servicii de telefonie mobilă.
Locuieşte în: Bucureşti.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“

 


 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: