INTERVIU Mirela Zeţa, actriţă: „Profesorii îmi ziceau că ar trebui să mă duc la un liceu mai de cartier, mai prost“

INTERVIU Mirela Zeţa, actriţă: „Profesorii îmi ziceau că ar trebui să mă duc la un liceu mai de cartier, mai prost“

Mirela Zeţa, actriţă FOTO: Eduard Enea

Din pricina timidităţii, notele din carnet o trăgeau în jos. Mirela Zeţa povesteşte cum a încercat să-şi învingă temerile de eşec şi să-şi îndrepte „situaţia“ şcolară.

Ştiri pe aceeaşi temă

În timpul discuţiei, care are loc într-un teatru-cafe, se fac repetiţii pentru o piesă. Se ridică tonul pe scenă, noi vorbim în şoaptă în faţa cafelelor. Actorii se plimbă printre mese, joacă, îşi pun sufletul în faţa unui public inexistent, Mirela Zeţa (31 de ani) ne vorbeşte despre cum a învăţat meseria asta. E o bună concordanţă, deşi pare mai mult că deranjăm. Actriţa, mai bine cunoscută drept „Elena Udrea“, „Prodanca“ sau „Andreea Marin“, în rolurile pe care le joacă fără cusur în show-ul de divertisment „Mondenii“, de la Prima TV, vorbeşte despre micile imperfecţiuni din adolescenţă. Pentru că era „extrem de timidă“. Şi totuşi, la finalul discuţiei, păşeşte hotărât către regizorii şi actorii concentraţi în jurul foilor şi îşi cere scuze pentru disconfortul creat. Se ridică priviri, iar complimentele curg: „A, credeţi-ne, pentru câţiva dintre noi a fost o plăcere!“. Mirela Zeţa zâmbeşte, fără nicio roşeaţă în obraji de data aceasta. 

„Weekend Adevărul“: Mai  degrabă Mirela de la „Mondenii“ decât Mirela Zeţa?
Mirela Zeţa: (Râde) N-am încotro. Dar e totuna!

Te strigă lumea?
Uneori, mai aud pe stradă (n.r. – imită o voce de bărbat, groasă) „Uite-o p-aia de la «Mondenii»!“. Sau, ieri, când eram la cumpărături, m-a oprit o doamnă să-mi spună „Aveţi acelaşi nume ca fiica mea!“. Ce să-i zic...:„Să fim sănătoase, doamnă!“

Până la celebritate un arc peste timp: ai făcut balet de la 4 ani. Îţi plăcea?
Da, până m-a plictisit. Am făcut la Teatrul „Rapsodia Română“. Pentru că mă uitam la televizor la balet şi mă fascinau fetele acelea care stăteau în poante, am început să merg şi eu prin casă, pe vârfuri, şi să mă învârt ca ele. Mama a zis că „poate o fi ceva“ şi m-a dat la balet. Am făcut vreo trei-patru ani de balet, până când am simţit că nu mai e de mine. Eu deja mă consideram foarte bună, credeam că sunt cea mai bună balerină din ţară – copilării din astea. Nu mai voiam să fac aceleaşi mişcări repetitive, voiam un tutu... Aşa că am renunţat. Am înţeles mai târziu că acolo era muncă destul de serioasă, nu ce visam eu pe atunci – să fiu direct pe scenă.

„Am falsat la «Somnoroase păsărele»“

O activitate graţioasă. Te-a influenţat în vreun fel, în comportament?
Nu cred că îmi dădeam seama de asta atunci. Adică, eu mă urcam în pomi şi pe garduri cu o plăcere nebună. Îmi plăcea şi să „dansez“, dar şi să merg cu patinele cu rotile, cu bicicleta, să mă joc frunza, castel, „faţea“, preferatul meu. Aşa spuneam noi jocului „de-a v-aţi ascunselea“. Faţea. E adevărat că am mai încercat, apoi, în şcoala generală, să fac dansuri sportive, cha cha, tango chiar, şi am cântat în corul şcolii. Eram solistă. Odată am falsat la „Somnoroase păsărele“ – am cântat prea sus şi a fost o dramă. Am plâns o zi întreagă că nu mi-a ieşit cum trebuia! (râde)

Mirela Zeţa, elevă în clasa I. FOTO Arhivă personală

Ai intrat la şcoală cu câteva luni înainte de Revoluţie. Ce mai ţii minte de atunci?
Foarte multe lucruri, deşi nu înţelegeam prea bine ce se întâmplă. Chiar atunci, în febra evenimentelor, ţin minte că mă uitam cu părinţii mei la televizor şi simţeam un soi de panică. Vedeam lume multă, agitaţie. Eram speriată. Şi ştiu că luasem un pumn de sare în mână pentru că mă gândeam că, dacă intră cineva peste noi în casă, eu să îi arunc repede cu sare în ochi. Eram atât de naivă! Consideram că aşa o să-mi apăr casa şi familia.  Altfel, tatăl meu a ieşit în stradă atunci şi mi-a rămas în minte ceva ce mi-a spus mai târziu: „Am văzut cum murea cineva lângă mine“. M-a cutremurat asta pentru că înţelegeam că nu era ca atunci când cineva moare de-o boală sau de bătrâneţe, ci din sacrificiu. Mama, la fel, era o curajoasă pe atunci.  Avea obiceiul să spună mereu bancuri, inclusiv din acelea „periculoase“, referitoare la sistem. Ştia mii! Dar a avut norocul ei şi n-a păţit nimic.

Cum să treci peste trauma unei note de 4

Cum au fost primii ani de şcoală?
Am intrat la şcoală cu o responsabilitate pe care atunci nu o conştientizam. Dar aşa a fost şi la liceu, şi la facultate. Eram educată în felul acesta: că trebuie să învăţ, să iau note bune şi să nu cumva să rămân corijentă!

Ai rămas vreodată?
Nu, din fericire! M-am descurcat binişor. Dar nu cădea cerul pe mine dacă luam o notă mai mică. De altfel, eu nu înţelegeam când colegii mei plângeau când luau o notă proastă. Mă întrista lucrul ăsta şi atunci făceam toate tâmpeniile posibile ca să-i facă să râdă. Îmi făceam codiţe, mă strâmbam la ei şi îi ajutam cumva să treacă peste trauma unei note de 4. Mie mi se părea absurd să plângi sau să te superi pentru un aşa „eşec“.

Erai un fel de bufonul clasei?
E mult spus, dar e adevărat că îmi plăcea, în situaţii din acestea limită, să îi fac pe oameni să râdă. Nu-mi plăcea să-i văd supăraţi. Şi în familie, când se întâmpla să fie vreo problemă, eu eram cea veselă şi încercam să detensionez atmosfera. Şi asta în ciuda felului meu de-a fi destul de introvertit şi hipersensibil.

Ţin minte că mă uitam cu părinţii mei la televizor şi simţeam un soi de panică. Vedeam lume multă, agitaţie. Eram speriată. Şi ştiu că luasem un pumn de sare în mână pentru că mă gândeam că, dacă intră cineva peste noi în casă, eu să îi arunc repede cu sare în ochi.

„Mă blocam la lucrările de control“

Îţi făceai prieteni greu?
Cred că aveam un soi de barieră a mea – şi încă o am – de a mă deschide în faţa oamenilor. De a fi foarte sociabilă, foarte drăguţă. Simţeam că există o etapă a unei prietenii, aceea de cunoaştere, pe care nu trebuie să o sari. Şi, pentru că nu mă făceam remarcată din prima, eram mai retrasă. Nu mă certam cu nimeni  – mai puţin odată, când m-am enervat pe o colegă de-a mea care tot spunea lucruri despre mine şi am aruncat cu un caiet spre ea, fără să mă uit exact unde dau. Şi am nimerit-o fix în cap! Dar sensibilitatea aceasta a mea se manifesta în foarte multe feluri. De pildă, la lucrări de control, nu mă descurcam foarte bine pentru că mă blocam. Aveam gânduri paralele şi, în loc să-mi văd de treaba mea şi să mă concentrez pe ce trebuie să fac, mă gândeam la cu totul altceva. Aveam o frică teribilă de eşec.

S-a ameliorat teama asta pe parcurs?
Cred că de prin clasa a VIII-a a început să fie mai bine. Fiind aşa emotivă, profesorii cu care făceam meditaţii îmi ziceau că ar trebui să mă duc la un liceu mai de cartier, mai prost, aşa, că altfel n-o să intru. Îmi ziceau: „Nu merge, Mirela!“. Ei, eu m-am ambiţionat foarte tare atunci. Mi s-a părut nedrept. Cum să nu pot să intru la un liceu bun? M-am mobilizat şi am reuşit să am o medie pentru un liceu bun, Colegiul Naţional „I.L. Caragiale“.

Nae Caranfil: „Oh, asta e! Pe ea o vreau!“



 

În rolul principal feminin din „Restul e tăcere“

Numele: Mirela Zeţa

Data şi locul naşterii: 17 august 1982, Bucureşti

Studiile şi cariera:

n A urmat, până în clasa a XI-a, Colegiul Naţional „I.L. Caragiale“ din Capitală, iar din anul următor a studiat la Colegiul Naţional „Spiru Haret“.

n A absolvit, în 2005, Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“,  specializarea Actorie, la clasa profesorului Gelu Colceag.

n După facultate, a jucat numeroase roluri în piese la Teatrul de Comedie precum „A douăsprezecea noapte“, „Avarul îndrăgostit“ sau „Această formidabilă harababură“.

n De asemenea, a participat la festivaluri internaţionale în Franţa, Mexic şi Macedonia.

n A interpretat prinicpalul rol feminin în filmul „Restul  e tăcere“, în regia lui Nae Caranfil.

n Este mai ales cunoscută pentru rolurile interpretate în show-ul de divertisment „Mondenii“ (Prima TV),  unde joacă de opt ani.

Locuieşte în: Bucureşti

Te-ai hotărât să urmezi UNATC. Cum a venit dorinţa să te faci actriţă?
Eu mereu am zis că a fost undeva, acolo, ascunsă. De mică, am fost mereu atentă la oameni, la detalii. Îmi plăcea să îi descopăr, să-i citesc, poate chiar să le imit gesturile. De altfel, şi în liceu îmi imitam profesorii, dar aveam curajul să o fac doar în faţa părinţilor şi a câtorva colegi apropiaţi. Lucruri din astea minore. Mie mi se părea că fac o chestie cheeky (n.r. – neobrăzat, cu tupeu). Şi se năştea un soi de competiţie între noi, cu cine o imită mai bine pe profa de biologie. Sau, spre exemplu, mă uitam la televizor şi nu înţelegeam de ce prezentatoarele zâmbesc. Spun o ştire şi zâmbesc. Mi se părea fals şi nejustificat şi mă apucam să fac eu, în stilul meu. În fine, când m-am hotărât să urmez Facultatea de Actorie, mai mult împinsă de mama, am dat cu ideea că, dacă n-o să intru, n-o să mai încerc niciodată. Spre deosebire de liceu, nu mai era dorinţa mea de a demonstra că pot ceva, ci că voiam ceva foarte mult.

„Viitorul în teatrul românesc!“

Cum a fost la admitere?
Eram extrem, extrem de emoţionată. Eu mă pregătisem două săptămâni cu mama, care nu are nicio legătură cu actoria. Mamei îi recitam poeziile, toate povestirile, din dormitor în bucătărie, pe hol şi înapoi, care doar atât ştia să-mi spună: „Hai încă o dată, încă o dată, mai cu emoţie!“. De la admitere am multe amintiri cu foştii colegi de la examen. Eram toţi într-o clasă şi aşteptam la examen. Şi stăteam fiecare cu emoţiile lui, cu foile în faţă. Şi prima persoană pe care am cunoscut-o a fost Andreea Samson, care e actriţă la Teatrul de Comedie acum. A venit la mine foarte deschisă şi pozitivă şi s-a apucat să-mi povestească tot felul de lucruri. Eu mă uitam la ea, la faţa ei, dar parcă o auzeam de undeva, de departe. Eram fascinată de prezenţa ei şi mă gândeam că ea sigur o să intre. Sau cu Andreea Grămoşteanu, colega de la „Mondenii“, care era îmbrăcată în negru, foarte serioasă, şi părea super sigură pe ea. La fel, simţeam un fel de teamă că impunea respect şi profesionalism şi mă gândeam că ea iarăşi o să intre. Îmi ziceam: „Iată, viitorul în teatrul românesc!“. (râde)

„De acum începe treaba!“

Şi uite că şi tu ai fost admisă! Din prima.
Şi, cu toate emoţiile mele, n-am sărit în sus de fericire, nimic. M-am dus cu mama să văd rezultatele şi m-am uitat pe listă. Am luat-o de jos în sus. M-am văzut a 27 -a admisă, parcă. I-am spus mamei că am intrat, m-am dus acasă şi i-am zis şi tatălui, iar primul gând care mi-a venit în minte a fost că „de acum începe treaba!“. Şi aşa a fost. Mereu mă gândesc că a fost o minune că am intrat, în sensul în care profesorii care m-au acceptat au văzut dincolo de paravanul meu hipersensibil. Pentru că altfel n-aş fi ştiut ce să fac altceva.

La facultate înveţi meserie. Ce să faci şi ce să nu faci: şi tehnici de mimică, dar şi cum să cazi cu scaunul.

Cât de importantă ţi-a fost facultatea? Nu poţi să fii actor şi fără ea?
Probabil că poţi. Pentru mine a fost vitală. Eu am învăţat meserie şi nu m-am oprit după terminarea ei. Mi-a dat o bază stabilă şi de la ea am plecat mai departe construind, cum spune Cehov, forme noi. La facultate înveţi meserie. Ce să faci şi ce să nu faci: şi tehnici de mimică, dar şi cum să cazi cu scaunul. În plus, aici mi-am făcut prieteni cu care acum lucrez şi de la care am învăţat enorm. Noi ne-am crescut unii pe alţii, eram şi suntem o echipă. Îţi dai seama, stăteam câte 12 ore la şcoală şi ajungeam să împărtăşim anumite momente foarte intime, pe care alte meserii poate că nu le oferă. Am creat legături foarte puternice.

Ai jucat, pentru prima oară în film, în „Restul e tăcere“. Cum s-a întâmplat?

Auzisem de un casting făcut de Nae Caranfil, care îmi fusese profesor de actorie de film în facultate, şi m-am hotărât să merg şi eu. Am spus eu textul acolo, dar eram în dubii, că nu ştiam dacă o să mă ia. Ulterior, Nae mi-a spus că nu credea că sunt eu vreo potrivită pentru rolul acela, dar s-a dus acasă, s-a uitat la înregistrările respective cu toţi actorii şi a zis: „Oh, asta e! Pe ea o vreau!“.

Colegă de clasă cu Bendeac şi cu Grămoşteanu


Mirela Zeţa, în rolul Andreei Marin FOTO: Arhiva personală

Eşti de opt ani în echipa show-ului „Mondenii“. Cum vezi evoluţia?
Şi începem din nou înprimăvara asta! Parcă totul a început dintr-o joacă. Dar care a prins foarte bine. La început, eu, Andreea (n.r. – Grămoşteanu) şi Mişu (n.r. – Mihai Bendeac) am fost în aceeaşi clasă la şcoală, aveam o istorie împreună. Aşa că ne-a fost uşor să formăm o echipă. Eram prieteni şi asta s-a văzut în muncă. Treptat, a devenit o responsabilitate, lumea începe să ne ştie, să devenim profesionişti. Şi în anii aceştia am crescut şi noi. În fond, circ poate să facă oricine. Dar să ai precizie, să ştii să faci şi să refaci un rol, o situaţie dintr-un scheci, să ştii cum să spui o replică, asta se învaţă în timp. Acum, la repetiţii, se întâmplă să râdem la chestii foarte subtile. Ne cunoaştem atât de bine între noi că o intonaţie pe un cuvânt sau o voce ridicată la unul dintre noi ne face să râdem. Ştim ce e bine, unde greşim.

La filmări presupun că s-au întâmplat o mulţime de lucruri „incitante“.
Şi incitante, şi frumoase, şi mai puţin plăcute. Mi-aduc aminte cum am căzut zdravăn pe jos şi am continuat să joc în continuare, deşi mă durea spatele îngrozitor.

Cum s-a întâmplat?
În timp ce filmam, era o scenă cu „Andreea Marin“ şi cu „Mihaela Rădulescu“ şi era un cadru cu două cabine de vedete. Eu trebuia să ies dintr-una şi puneam pe jos ulei de maşină, real!, în faţa cabinei celelalte, ca „Mihaela“ să pice. Şi trebuia să ne punem piedici una celeilalte. Eh, m-am gândit eu cum să mă prefac că voi aluneca şi o să mă redresez, apoi o să intru bine-merci în cabină. Numai că pe uleiul de maşină se alunecă foarte tare! Şi atunci când am pus piciorul am alunecat şi am căzut pe spate. M-am ridicat, plină de ulei, şi am continuat să filmez.

Scena când Mihaela Rădulescu o învinge pe Andreea Marin!
Exact! A rămas în „making of“ această scenă. Am fost amuzată cum am picat în propria capcană. 

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“

citeste totul despre: