INTERVIU Mihai Mălaimare, director al Teatrului Masca: „Cu prostia nu poţi să te baţi, nu poţi câştiga războiul“

Mihai Mălaimare

După ce a prezentat la Londra spectacolul „Zidul“, Mihai Mălaimare a vorbit despre propriile sale ziduri şi încremeniri, despre faptul c㠃„a făcut erori şi excese“, că a avut „momente de lipsă de generozitate şi minciună“ pentru care plăteşte  cu nopţi nedormite

Text de Andrei Vornicu

Corespondenţă de la Londra

Mihai Mălaimare, fondatorul Teatrului Masca din Bucureşti,  a îmbrăţişat cu pasiune şi succes toate aspectele artistice şi tehnice ale artei teatrale şi a reuşit să creeze o sinteză personală, demonstrând astfel că arta scenică este în continuă expansiune, iar creatorul acestuia nu îşi fixează limite de nici un fel. Artistul a fost prezent în capitala Marii Britanii, pe scena noului spaţiu teatral inaugurat în cadrul Institutului Cultural Român din Londra, cu spectacolul Zidul / The Wall, interpretat de Cristina Panait şi Eugen Fetescu, o alegorie vizuală a destinului uman care se zbate să îşi depăşească propriile încremeniri. Mihai Mălaimare a vorbit la finalul reprezentaţiei despre propriile sale ziduri şi încremeniri, destinul personal şi al României şi despre bilanţul unei vieţi închinate scenei.

Adevărul: Privind în urmă, în viaţa dumneavoastră, dacă faceţi un bilanţ al realizărilor, sunteţi mulţumit de acesta?

Mihai Mălaimare: Bună întrebare. Nu. Nu sunt, pentru că aş fi putut fi mai în acord cu destinul meu dacă eram chirurg. Mama a vrut să mă fac medic, şi a rămas că m-am făcut actor. Sigur, un actor e o persoană renascentistă, e o persoană curioasă, polivalentă, aş putea zice că am fost şi chirug ca actor, dar aş fi putut fi, poate, de mai mult ajutor oamenilor decât sunt ca artist. Sau, mai exact spus, aş fi putut contoriza mai bine ajutorul pe care l-aş fi dat oamenilor decât pot să o fac ca actor. Dar dincolo de această, ca să zic aşa, supoziţie, şi subiect de filosofare, cred că, până la urmă, destinul mi-a oferit ceea ce i-am cerut. N-am vrut niciodată să fiu cel mai mare actor de teatru sau, dacă am vrut, am reprimat relativ repede gândul ăsta.

V-a fost teamă?

 Nu, dar era ceva în mine care era dincolo de această barieră. Mi-am dorit foarte tare să fiu om de teatru, şi asta cred c-am izbutit. Pentru că un om de teatru nu înseamnă numai actor, numai regizor, numai director sau maşinist sau electrician, înseamnă toate astea la un loc. Şi, a munci în teatru, pentru mine este esenţa vieţii. Încercând să-ţi răspund totuşi la întrebare, nu ştiu dacă sunt, dar cred că ar merita să fiu mulţumit. 

Nu credeţi că teatrul şi, prin extensie, arta este o formă de chirurgie a sufletului? Şi, astfel, aţi atins o parte din scopul dumneavoastră iniţial.

Probabil că da. Problema, însă, pe care o am ca zodie – eu sunt fecioară şi sunt un om foarte ordonat, foarte precis, îmi plac sintezele, concluziile – e că am convingerea că lumea trăieşte de câteva sute de ani o recrudescenţă cumplită a prostiei. Or, cu prostia nu poţi să te baţi, nu poţi câştiga războiul. În România trăim prostia ridicată la rang înalt de 27 de ani. Nu-i mai pun pe cei din urmă, îi pun pe cei în care prostia ieşită la iveală se confruntă cu speranţa muribundă. Cum să te baţi cu ea? Ea se regenerează încontinuu. Iorga spunea să nu-i răpunzi unui prost că te trezeşti cu el în discuţie. Este extrem de trist să vezi că arta, care în mod normal generează renaştere a sufletelor, la noi e ca şi cum ai cultiva roşii pe asfalt. E foarte complicat dar, pe de altă parte, trebuie să recunosc că lupta cu prostia este, cel puţin pentru mine, o obligaţie şi o medalie de pus în piept când voi pleca. Eu vreau să se recunoască lucrul ăsta, nu lumea, ci Dumnezeu să recunoască: „Da, bă, tu eşti unul care te-ai bătut cu prostia. Ai fost învins, dar ai meritul că ai încercat.“. Sigur, a fi artist înseamnă foarte multe lucruri, inclusiv bucuria din seara asta. M-am întâlnit cu prieteni dragi şi actori excepţionali care au avut numai cuvinte de laudă. M-am întâlnit cu nepoata lui Peter O’Toole care m-a invitat să montez aici, în compania ei. Nu ştiu dacă se va întâmpla, dar e o chestie extraordinară.

M-am întâlnit cu tineri actori români care stau aici şi nu reuşesc să facă nimic şi cărora le-am propus să vină înapoi în România ca să joace în teatrul nostru şi care au acceptat cu imensă bucurie să prindă un proiect-două la noi. Şi, dincolo de asta, mi-a făcut o enormă plăcere modul în care au reacţionat oamenii. Fireşte, Zidul nu a avut la Londra aceeaşi conotaţie pe care a avut-o la Berlin. 

Pe mine mă ducea cu gândul şi la Pink Floyd – The Wall.

Da, bine-nţeles. Dar Pink Floyd acum e trecut la bătrânii de altădată, la monştrii sacri, nu mai sunt atât de contemporani. Dar londonezii şi românii care au fost în seara asta au reacţionat frumos pentru că Zidul, până la urmă, a fost echivalentul vieţii lor şi mulţi mi-au spus că s-au recunoscut în poveştile din spectacol.

Dumneavoastră vorbiţi de zid ca de un blocaj existenţial?

Zidul e viaţa însăşi, în opinia mea. Viaţa, care îţi oferă enorm de multe bucurii şi şansa unor bucurii, dar şi infinit de multe necazuri şi obstacole pe care degeaba le ocoleşti pentru că ele se multiplică. Viaţa noastră e toată o succesiune de ziduri. Pe unele le sari, pe altele le ocoleşti. Fiecare, când vom da seamă şi vom face bilanţul, vom vedea dacă am sărit suficiente ziduri încât să avem dreptul la rai.

Credeţi că, în fapt, drama umană constă în incapacitatea noastră de a ne întâmpina şansele de bucurie sau că îmbrăţişăm prea pătimaş nefericirile care ni se întâmplă?

Poate şi una, şi alta. Eu aş îndrăzni să cred că drama e oarecum imposibilitatea de a conştientiza atunci când eşti tânăr care sunt oportunităţile, care este drumul. Revin la întrebarea ta de la început. Poate că dacă mi s-ar oferi posibilitatea să mă reîntorc în timp, aş face acelaşi lucru, dar altfel.

Sunt multe erori pe care le-am făcut. Sunt multe excese pe care le-am făcut. Şi sunt câteva momente de lipsă de generozitate şi minciună pentru care plătesc acum cu sumedenie de nopţi nedormite.

Vă referiţi pe plan strict artistic sau şi pe cel politic?

 Pe toate planurile. A, nu, politica nu e o chestiune care să-mi dea insomnii. Politica ar trebui să fie o meserie. Una adevărată şi serioasă. Partidele noastre încă nu au învăţat că în parlament nu trebuie să îşi trimită activiştii de partid, ci profesionişti. Că activiştii de partid au o sumedenie de chifle şi ciolane de ros în executivul central şi local.

În parlament trebuie profesionişti, însă ei trimit tot felul de flăcăi şi duduici care nu ştiu pe ce lume sunt, iar după dezastrul Băsescu, părerea mea e că România nu îşi va reveni încă 100 de ani. Fiindcă problema lui nu e ca individ, ci toată liota de slugoi care s-a învârtit în jurul lui şi care trăiesc ca şi el, bine-mersi, într-un partid. Mă anunţă că el candidează, pe mine, care ştiu că el ar trebui să fie în altă parte? Aceasta nu e o Românie normală. Dacă România admite, după 10 ani de mizerie, să asculte la televizor că omul ăsta candidează, atunci ori România este sărită de pe fix, ori eu n-am ce căuta acolo.

Dar credeţi că există totuşi simptome de remediere în rândul populaţiei generale sau a tinerilor politicieni?

Tinerii politicieni, cel puţin cei care au apărut în ultimii 10 ani, au semănat teribil cu liderii partidelor de la care au învăţat toate tâmpeniile pe care n-ar fi trebuit să le înveţe niciodată. Parlamentarii n-au ce căuta la televizor. N-au înţeles asta şi îşi fac temele numai la televizor. Spun prostii şi lumea se satură nu de ei, că dacă s-ar sătura de ei, nu i-ar mai vota. Se satură de parlament, ceea ce este o stupizenie. Tu vrei o democraţie fără parlament? Vrei o democraţie fără politicieni? Noi nu suntem normali. Politica trebuie să existe, partidele trebuie să existe, parlamentul trebuie să existe, instituţiile fundamentale trebuie să existe şi să-şi facă treaba. Iar noi ar trebui să fim, poate, un pic mai mândri că suntem români, un pic mai băţoşi pentru că suntem români, un pic mai atenţi cu românii care fac de râs România şi numele de român, un pic mai muncitori, mai zâmbitori (zâmbeşte).

FOTOGRAFII: Alex Coman 

Care credeţi că sunt atributele pozitive ale românilor, care-i disting de restul europenilor? Ce-avem noi mai special?

Avem ceea ce nu are nimeni. Noi suntem urmaşii primei imense civilizaţii care a apărut pe pământ: pelasgii. Pelasgii, agatârşii, dacii şi noi – aceasta este succesiunea structurilor de civilizaţie pe acest pământ, România, care este grădina Maicii Domnului. Eu nu sunt un fundamentalist religios, să nu mă-nţelegi greşit, dar cred că destinul acestei ţări este fabulos şi avem motive să credem că perspectiva va fi, până la urmă, pozitivă. Ştii ce se-ntâmplă?

Dacă ţara asta este grădina Maicii Domnului, înseamnă că în ea sălăşluieşte, într-un fel sau altul, Dumnezeu, iar diavolul nu pleacă nicăieri de lângă Dumnezeu. Din această cauză avem în ţara asta atâtea nenorociri, atâţia ticăloşi, atâta minciună, atâta prostie. Ar fi o tâmpenie să vină diavolul aici, în Anglia. Nu, dom’le, stau în România, că aici e Dumnezeu! Lupta lui e cu Dumnezeu.

 Nu şi-ar permite diavolul să locuiască în Anglia, să nu mai zic de Londra.

 Mai ales acum, după Brexit...(Râde). El e personajul care vrea fonduri europene. N-ar avea ce căuta aici.

Deplângeaţi în repetate rânduri lipsa publicului la Teatrul Masca.

Noi avem public, însă deplângeam lipsa publicului din cartier. Noi am făcut enorm de multe acţiuni pentru oamenii din cartier dar, din păcate, conform nefericitului proverb românesc că nu poţi fi profet la tine acasă, l-am trăit şi l-am experimentat.

Credeţi că teatrul, fiind plasat în Militari, e ghetoizat? Dacă ar fi fost într-o zonă centrală ar fi avut parte şi de interesul publicului din Militari?

 E posibil. În mentalul colectiv, ideea că un teatru se află într-un cartier mărginaş nu-i conferă valoare şi nu-i asigură un interes major. Pe mine m-a interesat prea puţin. La vremea respectivă, când mi-a oferit Văcăroiu sala asta, am luat-o cu ambele mâini fiindcă eram în stradă. Eu fac ceea ce cred că trebuie să fac ca teatru, şi publicul n-are decât să regrete dacă nu vine. În orice caz, m-am întâlnit cu un tânăr care a venit să vadă Romeo şi Julieta la mine, era extaziat, şi mi-a zis că suntem vecini, stă peste drum de mine, dar e pentru prima oară când vine la teatru. Mi-a şi venit să-l dau afară. El stă de şapte ani peste drum de teatru şi abia acum a venit la un spectacol?

Afirmaţi în urmă cu câţiva ani că trupa DEREVO, din Sankt Petersburg, v-a determinat să vă orientaţi către teatrul de mişcare.

Într-o oarecare măsură, da. Întâlnirile mele înainte de 1990 s-au petrecut cu două companii care s-au născut una din alta: Litsedeyi, cu Slava Polunin, şi DEREVO, cu Anton Adasinsky. Adasinsky a şi venit la noi la teatru în cadrul unui festival al nostru, Măşti Europene la... Masca. Slava e cam scump, am vorbit cu el, are spectacolul Slava’s Snowshow care e foarte scump şi nu ni-l putem permite, dar asta e. Cu Slava am avut o chestie fabuloasă: m-am dus la Moscova, urma să îl vizitez acasă, dar el urma să plece, aşa că m-a aşteptat la aeroport, mi-a dat cheile de la casă, mi-a zis: „Intră în casă, ia video-ul, priveşte tot ce vrei şi lasă cheile sub preş.“ Lumea teatrului e o lume fabuloasă. Cine ar face, dintre ceilalţi, aşa ceva?

Sunteţi mulţumit până în prezent de receptarea Zidului?

 Da, e un spectacol care place foarte tare. L-am jucat în foarte multe ţări şi vom mai pleca cu el în Bulgaria, apoi, probabil, în Mongolia şi China. E un spectacol în care şi actorii interpretează cu mare dăruire. E un lucru care-mi face plăcere. Dar acum am scos Nastasia după Domnişoara Nastasia a lui George Mihail Zamfirescu. Este un spectacol fantastic, care mi-ar face mare plăcere să-l joc pentru englezi fiindcă e despre mahalaua bucureşteană a anilor ’30. E un spectacol exotic pentru ei şi cred că ar merge teribil.

Cum comentaţi succesul la public al unor artişti ai mişcării şi dansului precum Gigi Căciuleanu şi Dan Puric? Sunteţi în acord cu ceea ce fac ei?

 Sigur că da. E firesc. Ei folosesc un limbaj internaţional, mult mai direct decât vorba. Cuvântul este mincinos, el are întotdeauna un subtext. Gestul nu ştie să spună decât adevărul, şi ăsta e un lucru absolut colosal.