INTERVIU Marius Manole, actor: „Tata îmi pregătise un post pe motostivuitor“

INTERVIU Marius Manole, actor: „Tata îmi pregătise un post pe motostivuitor“

Marius Manole nu-i înţelege pe colegii care îşi ţin spectacolele indiferent de dramele personale FOTO Adevărul/Petrică Tănase

Marius Manole vorbeşte despre toate oportunităţile pe care le-a irosit pentru că nu s-a putut abate de la singurul drum drept din viaţa sa: cel către scenă.

Am terminat interviul şi noi cotrobăim în geanta lui Marius Manole. „Priviţi ce port eu toată ziua după mine!“ O pereche de pantofi, o agendă, o carte de rugăciuni, o cartelă de metrou expirată, Redoxon Vitamina C, crema de mâini şi portfardul, asta poartă. Nici măcar nu şi-a pus pantofii într-o pungă, parcă i-a aruncat acolo fără să-i pese. Pare o dezordine, un haos boem toată viaţa lui Marius Manole şi cam aşa şi e. O singură constantă e în agenda sa: dimineaţa – teatru, la prânz – teatru şi, evident, seara – teatru. Acesta este Marius Manole, charismaticul actor care a dăruit tot teatrului.

„Weekend Adevărul“: Când ai descoperit teatrul?
Marius Manole:
În 1985, când aveam 7 ani, iar tatăl meu tocmai îmi cumpărase un aparat foto. Aşa că m-am dus la cercul de fotografie de la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei. Acolo erau cursuri de balet, de muzică uşoară, de teatru. Şi eu m-am dus la fotografie, pentru că asta voiam să fac, mă gândeam că voi fi fotograf.

Fotograf?
Îmi plăcea aparatul. Şi acum am apetenţă pentru tot ce înseamnă gadgeturi. Bineînţeles că nu fac nimic cu ele, dar îmi place să le am, să ştiu că sunt acolo, să mă joc, să butonez. Cred că mă plictisesc prea mult. Oricum, s-au făcut acolo două grupe: una de teatru şi una de fotografie, dar eu, deşi aveam aparatul de la tata la gât, n-am avut curajul să ridic mâna şi să spun: „Ştiţi, eu vreau la fotografie“. Aşa că am rămas la teatru. Era un cerc foarte bine văzut în Iaşi fiindcă aveau spectacole în fiecare sâmbătă şi mereu se strângeau elevi. Şi deveneai o mică vedetă printre şcolari.

În clasa a IV-a ai jucat cu Dorel Vişan şi Adrian Pintea.
Da, la clubul unde jucam, a venit domnul Nicolae Mărgineanu (n.r. – regizorul filmului „Un bulgăre de humă“) să ia elevi pentru filmul său. Eu am spus „La cireşe“ de Ion Creangă şi am luat preselecţia. Purtam iţari, aveam opinci în picioare, eram foarte comic atunci când am prezentat. Dar asta mi se părea normal, în mintea mea de atunci. Nu vedeam care era problema că joc cu Dorel Vişan. Nu am avut niciodată fascinaţia pentru alţi oameni, oricât de importanţi erau. Dar târziu mi-am dat seama ce noroc am avut şi cât a însemnat.
                                                           1989. Marius Manole şi Dorel Vişan, în „Un bulgăre de humă“

„Era să fiu exmatriculat din liceu“
Ce-au zis părinţii când te-ai dus la teatru?
Făceam totul de capul meu, aşa că nu am spus nimănui, nici măcar alor mei. I-am spus tatălui că vreau să mă duc la fotografie, dar nu i-am zis şi ziua. Erau obişnuiţi cu mine. Când aveam 5 ani, am mers singur până la bunica mea pe jos, din centrul Iaşiului, până în cartierul Galata. Trebuia să treci o cale ferată, să traversezi linia de tramvai, mai multe străzi, iar eu la 5 ani am plecat singur, am ajuns la bunica şi am bătut la uşă. „Bună, bunica, am venit.“ „Şi unde sunt ai tăi?“, m-a întrebat săraca. „Nu sunt ai mei, am venit singur.“ „Singur?!“ Şi m-a dus înapoi, acasă. Cam toată viaţa am fost aşa cu ei. I-am obişnuit de mic să aibă încredere să mă lase să fac cam ce ştiu şi vreau eu să fac. Mult timp nu au avut încredere, dar după aceea, când au văzut că îi merg lucrurile băiatului, m-au lăsat în pace. Aşa că n-am spus nimănui că sunt la cercul de teatru. Cum nu le-am spus alor mei că dau la facultate.

N-au ştiut că dai admitere la Teatru?
Nici nu se punea problema, pentru că eu aveam probleme la şcoală. Era să fiu exmatriculat, fiindcă eu nu mă duceam la ore. Eu mergeam la teatru din clasa a IX-a şi era mult mai interesant să stau acolo, apoi să merg la bere, să stau cu colegii până pe la 3.00-4.00 dimineaţa. Aşa că era puţin probabil pentru ai mei că voi face o facultate în condiţiile în care mama era sunată de directoare, care îi spunea că voi fi exmatriculat. Douăsprezece clase dacă făceam, era bine. Iar tata îmi pregătise deja un post de motostivuitor la el la fabrică. Vorbise cu directorul fabricii şi urma că băiatul lui Manole să ia postul pe motostivuitor. Doar că eu am dat la facultate în vara aceea.

„Aveam farmec, prosteam pe toată lumea“
Cum ai convins-o pe directoare să nu te exmatriculeze?
E, eu am avut mult farmec în copilărie. Aveam farmec şi prosteam pe toată lumea. M-am dus cu lacrimi în ochi, m-am rugat de profesori, mi-am folosit tot teatrul pe care îl cunoşteam la vârsta aceea. Totuşi, problemele nu erau chiar atât de serioase. Ei ştiau că fac teatru, dar le-autrimis o alarmă părinţilor mei: „Începe Bacalaureatul, iar Marius e cu minţile în alte părţi!“. Eu mergeam la şcoală, îmi puneam paltonul în cap şi spuneam că mi-e rău.

Când te-au văzut părinţii în spectacol?
M-au văzut la Iaşi, abia în anul IV de facultate. Vezi?, eu nu-i chemam, nu am avut niciodată cultul ăsta, să chem oamenii să fie mândri de mine. Nici acum, urăsc să chem oamenii la spectacolele mele. Pentru că am o groază de colegi care îmi spun să vin să-i văd că au scos o premieră. De-al dracului nu mă duc! Nu mă duc! De ce mă chemi? Să-ţi spun apoi ce bun eşti? Nu, nu-mi place.
În „Drept ca o linie“, debutul lui Marius Manole la Brăila

Ce ţi-au zis părinţii după spectacol?
Că de ce îmi dau mie rolurile cele mai grele, că sunt băieţi mai înalţi şi eu sunt mic şi slab şi primesc ce e mai greu. Aşa mi-a zis mama.

„Sunt Marius Manole, elev în clasa a IX-a, şi vreau să fiu actor aici“

Ai jucat, în timpul liceului, la Teatrul Naţional din Iaşi. Cum ai intrat acolo?
În clasa a IX-a, m-am ambiţionat eu şi mi-am spus că gata!, trebuie să fac ceva cu viaţa mea. Eu toată viaţa am avut senzaţia că trebuie să fac ceva cu viaţa mea. Aveam în preajma mea oameni mult mai serioşi, colegi mai mari, de 24, 25, 30 de ani. Nu am avut prieteni de vârsta mea. Mă grăbeam să fiu mare, să fac ceva serios. M-am hotărât să-mi iau destinul în mâini şi am mers la Teatrul Naţional, am intrat şi i-am zis portarului: „Sunt Marius Manole, elev în clasa a IX-a, şi vreau să fiu actor aici“. Şi portarul mi-a zis: „Aşa, şi?“. „Păi, nu ştiu, trebuie să rezolvăm problema asta cumva.“ Întâmplător, trecea o regizoare pe acolo, Eliza Boieru, care m-a întrebat de ce vreau să fac teatru. I-am explicat eu ce şi cum şi m-a luat sus, să-i spun o poezie. Ea m-a distribuit în primul spectacol la Teatrul Naţional, „Nu sunt Turnul Eiffel“, un musical, unde jucam cu actori mari. Până să ajung la facultate, deja jucasem în cinci-şase spectacole la Teatrul Naţional.

„De ce să nu mă duc eu la televiziune?“
Ce făceai cu banii pe care-i primeai?
Ţin minte că mi-am luat o geantă, că era o vreme când toată lumea avea geantă, mai ales artiştii. Fie că aveai ce pune în ea sau nu, aveai o geantă după tine. Bine, asta s-a păstrat până astăzi. Mi-e greu să ies în oraş doar cu mâinile în buzunar. Şi, pe lângă geantă, mi-am luat o geacă.

De piele?
Nu, Doamne fereşte! Nu mi-a plăcut niciodată. Mi se pare că atunci când eşti îmbrăcat în piele suferi de frig groaznic de tare. De fâş!

În „Chip de foc“, la Teatrul Odeon, cu Antoaneta Zaharia

Erau primii bani câştigaţi?
A, nu! În clasa a II-a, am fost selectat să prezint o emisiune la Radio Iaşi. Se chema „Planeta copiilor“ şi o prezentam cu Florentina Ţilea, care mi-a fost apoi colegă de facultate, colegă de teatru la Iaşi, iar acum îmi e colegă la Bucureşti. Şi am prezentat vreo 10 ani şi câştigam bani serioşi. După care s-a deschis un post de televiziune şi m-am gândit: „De ce să nu mă duc la televiziune?“. M-am dus şi prezentam, duminica, o emisiune pentru copii. Făceam concursuri, primeam scrisori, dedicaţii muzicale. După aceea a fost mai greu, în facultate, că până atunci, iată, m-am descurcat.

Actor pentru o noapte la Teatrul din Reşiţa
Când te-ai îndrăgostit prima oară?
Pe la 9 ani, de Loredana, iubita mea din bloc. Dar toată lumea era îndrăgostită de ea. Avea o fineţe, un chip de păpuşă şi era foarte deşteaptă. Aveam o prietenie cu certuri, cu împăcări, ce să facem?, că eram toată ziua în acelaşi bloc. Mergeam la teatru, la îngheţată împreună.

De ce nu ai rămas la Iaşi, la teatru, după facultate?
Nu m-au angajat. Mi-au spus că nu au locuri şi că, în general, nu au nevoie de actori de genul meu. Eu am vrut să rămân, era visul meu să devin actor la teatrul din Iaşi. Acolo crescusem, acolo voiam să fiu, părinţii mei erau acolo, nu înţelegeam cum e să pleci în altă parte. Aşa că am plecat la Reşiţa, ca să mă răzbun. Am pornit cu o colegă de-a mea din Iaşi, voiam să mergem în cel mai depărtat loc din ţară. Era un concurs acolo, am mers să-l dau şi l-am luat. Dar am fugit repede de la Reşiţa.

Cât ai stat acolo?
O noapte! (râde) Cu primul tren, la ora 2.00 noaptea, am fugit. Eu, venind dintr-un oraş mare, când am coborât în gară la Reşiţa, n-am mai înţeles nimic din viaţă. Ploua foarte mărunt, era frig, foarte urât. Eu venisem pornit să stau acolo, un an, doi, dar am cedat foarte repede.

Rebengiuc: „Pe mine teatrul nu mă oboseşte“
Pare că deciziile sunt instinctuale, nu neapărat în urma unui proces de gândire.
Toată viaţa numai aşa am făcut. Nu am gândit niciodată nimic, n-am premeditat. Cred că, dacă te ghidezi după instinct, e mai bine. E şi periculos, dar, cum se zice, norocul îi ajută pe aceia care îndrăznesc. În afară de boală şi de moarte, nu există niciun alt lucru pe care să nu-l poţi învinge. Mă mai întreabă lumea: „Nu ţi-e teamă să joci două piese într-o seară?“. Dar ce poate să mi se întâmple? Să zicem că joc prost, dar nimeni nu face infarct. Dacă aş fi chirurg şi aş opera prost, s-ar putea să moară cineva. Dar în sala de spectacol nu se întâmplă nimic.

Nu oboseşti?
Odată l-am întrebat de domnul Victor Rebengiuc, când m-am dus la o piesă de teatru în care juca la Teatrul Bulandra, după ce jucase cinci seri la rând. Şi l-am întrebat: „Nu sunteţi obosit?“. „Pe mine teatrul nu mă oboseşte.“ Mă regăsesc şi eu în asta. Pe mine mă obosesc mai degrabă lucrurile care nu-mi plac. În plus, acum, că m-am lăsat şi de nişte vicii, nu mai fumez, nu mai beau, am mai multă energie.

Aveai 11 ani în ’89. Ţii minte Revoluţia de la Iaşi ?
Ţin minte că m-a culcat tata în cadă, pentru că zicea că trece glonţul prin perete. Şi mai ţin minte că m-am dus la Primăria de la Iaşi şi am găsit o cărticică cu „Cântarea României“ şi eram şi eu scris acolo, ca solist la cor. M-am dus acasă şi i-am spus mamei că or să mă omoare, pentru că sunt într-o carte comunistă.

„Această Marilyn Monroe a teatrului românesc“

Cum a fost venirea în Bucureşti?
Era a treia oară când o luam de la capăt. Prima oară am plecat la Focşani, apoi la Brăila şi apoi la Bucureşti, unde m-am şi oprit. A fost groaznic! În primii doi ani, mă plimbam prin oraş şi plângeam. Nu ştiam ce caut aici, deşi ştiam că aici se întâmplă lucrurile. Aveam prieteni aici, dar n-am reuşit să-i văd doi ani. Pentru că în oraşul acesta totul e brambura, toată lumea trebuie să fie într-o mie de părţi şi, ca să ajungi dintr-o parte în alta, trebuie să mergi parcă mii de kilometri pe jos.

De ce ai venit?
Pentru că eram îndrăgostit şi pentru că, într-un fel, mă plictisisem de Brăila. Tot timpul am anticipat lucrurile, ştiu că zicala „cum îţi aşterni, aşa dormi“ e perfect adevărată. Am muncit o perioadă şi fără să fiu plătit, dar ştiam că, la capătul drumului, va veni o răsplată. Mi-am luat casă, când puteam să stau mai comod cu chirie, că am abia 34 de ani. Am cumpărat-o la 28 de ani – cine îşi ia casă cu credit atunci? Când am venit în Bucureşti, m-am angajat cu carte de muncă. Mulţi îmi spuneau că o să mă plafonez, că nu o să mă pot ocupa de proiectele independente. Iată că, slavă Domnului!, după 10 ani, am lucrat cât n-a lucrat nimeni în teatrul independent, angajat fiind.

Exmatriculat de la Coregrafie
Te-ai înscris la Facultatea de Coregrafie. De ce această alegere?
A fost destul de ciudat. Pentru că eu jucam teatru, dar eram la Brăila şi, chiar dacă acolo eram cunoscut, în Bucureşti nu existam. Aşa că nu puteam să vin din Brăila să spun: „Ştiţi, eu sunt actor“. „Aşa, şi?“ „Păi, ştiţi, eu am fost nominalizat la UNITER.“ „Şi ce?“

Nu înseamnă nimic asta ?
Un premiu, cum frumos spunea Oana Pellea, le dă dreptate celor care cred în tine. Celor care te iubesc, te plac şi spun: „Vezi, am avut noi dreptate că e bun“. Dar pentru tine nu e un certificat că ai talent. E o tâmpenie. Aşa că am venit la Bucureşti şi am dat la Coregrafie. Ştiam că mă mişc bine, am intrat primul. Am învăţat un lucru nou, dar, după doi ani, m-au dat afară, pentru că deja începusem să joc în piese de teatru şi mergeam la facultate cu greu.

O cameră de cămin fără saltele
Unde ai locuit?
În primii doi ani am stat la cămin. Am venit singur cu o geantă mare în care au încăput nişte haine şi o pernă. M-am dus într-o cameră de cămin la parter unde erau paturi care n-aveau saltele. Întâmplarea face că m-am cazat cu Radu Iacoban, pe care îl ştiam de la Iaşi, şi cu Irina Ivan. Am întrebat: „Şi pe ce dormim?“. „Păi, trebuie să te duci să furi saltele de pe undeva, din altă cameră în care nu s-au cazat încă oamenii.“ Noroc a fost că a mers Radu şi mi-a adus o saltea! N-am dormit în prima noapte, nici nu aveam aşternuturi. A fost un sentiment oribil atunci, mă simţeam atât de singur. Ştiu că mă uitam pe fotografiile pe care tocmai le primisem de la colegii din Brăila şi mă gândeam că ei sunt acolo şi sărbătoresc, iar eu sunt într-o cameră de cămin, pe marginea unui pat, şi mă uit la doi străini care dorm.

Nu erau petreceri?
Nu, nu eram omul petrecerilor din cămin. Ba, chiar mă deranjau foarte tare, pentru că atunci lucram mult. Când am venit în prima zi de facultate, m-a angajat Sergiu Anghel la compania lui de balet, ca dansator profesionist. Mă şi gândeam: cum să fii angajat ca dansator profesionist când tu abia ai dat la Coregrafie? Mai târziu, când am început repetiţiile la „Visul unei nopţi de vară“, i-am zis că plec. Mi-a răspuns că fac o prostie, că „mai bine să fii un actor bun printre balerini, decât un balerin prost printre actori“, dar nu l-am ascultat. Uite, acesta e momentul când mi-aş aprinde o ţigară. E o luptă incredibilă asta cu fumatul.

„Teatrul e elitist, e un alint, un favor“
Avem din ce în ce mai puţini actori de valoare“, spun mulţi atunci când îi revăd pe actorii consacraţi, veterani ai teatrului. Nu-i frustrant pentru cei din generaţia tânără?
Ieşim acum pe stradă, întrebăm 10 oameni şi ai să vezi că niciunul nu ştie cine sunt. Şi e normal. De unde să ştie? Nu sunt afişe cu mine prin oraş, nu apar la televizor des. Mi se pare firesc să nu te cunoască lumea. Şi nu ăsta e scopul vieţii mele. Mă ştiu oamenii care vin la teatru, ei ar trebui să mă ştie. De ce m-ar cunoaşte, spre exemplu, cineva care are un salariu de 700 de lei? Un bilet la teatru costă 60 de lei, dacă vine însoţit, trebuie să dea 120. Păi, la un salariu de 700 de lei, eu n-aş merge la teatru nici să mă baţi. Nu mai spun că, pentru 700 de lei, lucrezi de dimineaţa până seara. Voi puneţi prea mare preţ pe teatru! Ce e teatrul? E o artă de divertisment. E şi cultură, dar nu-i obligatorie. Şi e o chestie destul de elitistă – nu pentru că n-ar fi accesibilă tuturor, dar oamenii au probleme în viaţă mai mari decât să meargă la teatru. Oamenii n-au ce mânca, au copii pe care n-au cu ce să-i crească, n-au locuri de muncă. Teatrul e ultima problemă de pe lumea asta. Teatrul e elitist, e un alint, un favor. E mai ieftin să citeşti o carte, să te uiţi la un film bun la televizor, să asculţi un concert la radio. Vreau să mă păstrez cu picioarele pe pământ, vreau să nu mi se pară că sunt special. Dacă oamenii o să mă înjure, n-am să mă simt jignit.

Ai avut reacţii negative?
Sunt oameni care comentează. A scris cineva pe un blog: „Mai lăsaţi-mă şi cu Marius Manole, această Marilyn Monroe a teatrului românesc, umflată cu pompa! Pe cine are ăsta-n spate de a ajuns el să joace în toate teatrele româneşti? Cine-i face lui toate combinaţiile?“. Păi, trebuie să ai şi umor...

„Publicul nu are întâietate în faţa durerilor mele“

La ultimul tău spectacol de la Godot Café-Teatru, aşezaţi la prima masă, oamenii mâncau. Nu te deranjează?
Şi ce dacă? Ce treabă am eu? Nu mă deranjează. Dacă tu stai la locul tău şi mănânci şi fumezi şi bei cafea, dacă de asta ai venit tu, dacă de asta ai dat 50 de lei pe bilet, dacă-ţi face plăcere să mănânci în timp ce eu joc, n-am nimic cu tine. Mă deranjează oamenii care vorbesc în timpul spectacolelor mai tare decât mine, cei cărora le sună telefoanele, cei care îmi răspund din sală, pentru că nu mă lasă să-mi fac meseria. Dar atât. Mie mi se pare oricum mult că lumea vine la teatru în perioada asta atât de groaznică pentru România, mi se pare absolut fascinant că oamenii umplu sălile şi că vin să ne vadă la nişte preţuri exorbitante. Nu cred că actorul trebuie să aibă un statut special, doar nu sunt creaţia lui Dumnezeu pe Pământ. Uite, eu sunt fascinat de voi, de cum luaţi voi un interviu. Am încercat să fac şi eu odată şi mi s-a părut îngrozitor de greu. Sunt fascinat de unchiul meu, care e ceasornicar şi repară nişte rotiţe mici folosind o lupă.

„S-a distrus un mit“
Sunt actori care îşi ţin spectacolele indiferent de dramele personale, chiar şi dacă au pierdut un apropiat.
O prostie! Ferească Dumnezeu! Bravo lor, ce incredibil, ce curaj, apreciez până la lacrimi. Dar cine l-a obligat?

 

CV/Peste 30 de roluri

 Numele: Marius Manole
 Data şi locul naşterii: 4 octombrie 1978, Iaşi
 Starea civilă: necăsătorit
 Studiile şi cariera:
A fost prezentator la radio şi la televiziune în Iaşi.
A absolvit, în 2001, Universitatea de Arte „George Enescu“ din Iaşi, secţia Actorie, la clasa profesorilor Emil Coşeriu şi Cornelia Gheorghiu.
Între anii 2002 şi 2003 a urmat cursurile Secţiei de Coregrafie de la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti.
A fost nominalizat de mai multe ori la premiile UNITER – pentru debut şi pentru cel mai bun actor în rol principal.
 În 2009, a urmat stagii la Academia Itinerantă Andrei Şerban, la Horezu şi la New York, atelier realizat de ICR New York cu sprijinul ICR Bucureşti.
 Are 34 de ani şi a interpretat peste 30 de roluri pe scene din întreaga ţară.
 Este angajat al Teatrului Naţional din Bucureşti, însă are o mulţime de alte proiecte independente.
 Locuieşte în: Bucureşti

Dăruirea pentru public, pentru meserie.
O, Doamne, ce să spun! Nu mă obligă nimeni să joc şi n-o să joc niciodată având o astfel de dramă. Dăruirea pentru ce? Pentru public? Dacă oamenii ar şti în sală că am o dramă, dar eu joc, ce-ar spune? „Vai, săracul! Uite-l cum joacă el pentru noi!“ O imbecilitate. Adică eu mă duc să joc pentru public când mai am doar câteva zile să mai văd o persoană pe care-o iubesc? Mă împinge aşa dragostea pentru public? Mă duc să stau cu persoana aceea trei zile, cât mai am! Măcar asta mai pot să fac pentru ea. Mai mult decât atât, sunt unii care fac bravadă cu asta, apdr la televizor şi spun: „Meseria asta presupune sacrificii, de exemplu eu am avut de jucat o comedie şi mama mea abia murise. Era pe masă şi eu a trebuit să joc şi, în timp ce publicul râdea, sufletul meu plângea, dar asta e viaţa“. O penibilitate! Hai, că m-am şi enervat. Nu cred în chestia asta şi n-o să fac asta niciodată. Nu cred că publicul are întâietate în faţa durerilor mele. Joc pentru public atunci când sunt împăcat cu mine, când am de dăruit lucruri frumoase, nu când sunt în necaz. Ce? S-a distrus un mit? Teatrul e o meserie, dar n-am făcut un cult din teatru, nu mi-am închinat viaţa teatrului, viaţa mea e mai importantă. Deşi publicul, sigur, adoră să spui că ţi-ai sacrificat viaţa lui.

Eşti patriot?
Iubesc foarte mult ţara asta. Îmi place să merg la ţară, să merg pe dealuri, mă bucur pentru lucrurile bune care se întâmplă, iubesc să văd oamenii de succes, parc-ar fi din familia mea, mă bucur când văd că străzile se asfaltează, că e lumină seara, că sunt mai puţini câini vagabonzi, că se curăţă oraşul. N-aş putea pleca de aici. O să spună mulţi: „Sigur că ţie-ţi convine. Ai un loc de muncă, joci acolo, acolo, iei bani, ai casă, sigur că iubeşti România. Dar ia să fii ca noi, cu trei copii, fără loc de muncă, să vedem dacă-ţi mai iubeşti ţara!“. Şi sunt de acord şi cu ei.

Ce citeşti acum?
„Viaţa sfântului Nectarie“. Şah mat.

E o preocupare episodică sau e constantă?
Începe să devină constantă. Probabil că vârsta, nevoile, grijile, responsabilităţile care cresc de la o zi la alta. Am simţit nevoia unui ajutor, să ştiu că e cineva lângă mine. Nu cred c-aş putea să rezist de unul singur dacă n-aş avea credinţă. Spre exemplu, pasul pe care-l facem din culise în scenă e un lucru de mare responsabilitate, de mare siguranţă, de mare frică. Dintr-o dată, devii altcineva. Ai nevoie să fii foarte puternic.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: