INTERVIU Ileana Stana Ionescu, actriţă: „Toată viaţa mea a fost un joc al întâmplării“

INTERVIU Ileana Stana Ionescu, actriţă: „Toată viaţa mea a fost un joc al întâmplării“

Ileana Stana Ionescu (77 de ani) vorbeşte despre împrejurările, cuvenite ori datorate hazardului, care au adus-o pe scenă şi au prefăcut-o într-o mare doamnă a teatrului românesc.

Ştiri pe aceeaşi temă


E finalul interviului, gata. Un reporter şi un fotoreporter sunt conduşi până la uşa scării de bloc şi aruncaţi în mijlocul unei teribile furtuni de zăpadă. Mi-a făcut plăcere, mulţumim că ne-aţi primit, sper să iasă un articol bun, nu promitem, să veniţi la spectacol, venim. Vorbe de final de întâlnire. Cum se face. Ileana Stana Ionescu stă în uşă, reporterul şi fotoreporterul se străduiesc să-şi găsească echilibrul oricum precar pe piatra alunecoasă din care-i construită scara de bloc. Le e frică să se avânte în frig şi în furtună. Ileana Stana Ionescu zâmbeşte duios şi-i spune reporterului, din senin – dacă ne putem permite acest cuvânt ce contrazice vremea de-afară –, cu cea mai condescendentă naturaleţe: „Hai, dă-mi un pusi!“. Ileana Stana Ionescu întoarce obrazul, iar reporterul îl sărută sfios. „Hai, şi-aici!“ Şi acolo. Iar fotoreporterul îşi ia inima-n dinţi şi prelungeşte jovial această scenă: „Vreau şi eu!“. Şi el. Acum e finalul interviului, gata. Se poate pleca.

Scrieţi o carte?
Nu-i adevărat. N-am curaj încă. Poate, la un moment dat, când vor fi mai puţine solicitări pentru teatru şi-am să stau mai mult pe-acasă, am să-ndrăznesc.

Păi, asta-nseamnă că n-o să scrieţi niciodată.
Ce bine-ar fi! Ce faceţi voi, de fapt? Un articol?

Un interviu.
Dacă eşti abil, să ştii că poţi să stai cu mine de vorbă trei zile. Dacă nu eşti abil, tăcem amândoi.

 

De la „Şcoala femeilor“, la „Gaiţele“

Numele: Ileana Stana-Ionescu
Data şi locul naşterii: 14 septembrie 1936, Brad, judeţul Hunedoara
Starea civilă: căsătorită cu actorul Andrei Ionescu. Împreună au un fiu, Andrei Manuel, medic în America, şi un nepot, Alexandru Luca.
Studiile şi cariera:
A absolvit Liceul Teoretic din Drobeta-Turnu Severin în 1954.
Imediat după aceea, la 19 ani, a debutat ca actriţă la Teatrul de Stat din Reşiţa, cu rolul Agnes, în „Şcoala femeilor“, de Molière.
În 1959 s-a transferat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, iar din 1965 a devenit actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti.
S-a remarcat pentru roluri precum Ana Petrovna, în „Maşinăria Cehov“, Chiriachiţa, în „Titanic Vals“, dar şi Lena, Fraulein şi Zoia în „Gaiţele“.
A avut roluri importante şi în filmele „Păcală“, „Tufă de Veneţia“, „Dumbrava minunată“, „Şantaj“, „Secretul lui Bachus“. A jucat şi în seriale precum „Fetele marinarului“ şi „Las Fierbinţi“.
Locuieşte în: Bucureşti

 


Ce presiune! Ştim că, pe linie maternă, familia dumneavoastră provine din Italia. Cum a ajuns în România?
Bunicul meu era de origine italiană, iar pe vremea aceea, foarte mulţi italieni au venit în România. Meseriaşi în piatră, de pildă. Bunicul era apicultor, pasionat, el s-a căsătorit, a avut copii şi s-au aşezat aici. Mama mea este italiancă, iar tatăl meu este oltean 100%, origine cu care mă laud foarte tare. Am făcut şcoala la Turnu Severin.

„Tata a plecat pe front şi nu s-a mai întors“
V-aţi născut în Brad.
Acolo m-am născut întâmplător, pentru că tăticul meu a fost ofiţer de carieră şi s-a întâmplat ca, în momentul venirii mele pe lume, el să fie acolo. Familia a stat doar trei ani acolo, n-avem nicio legătură cu Bradul, de fapt. Când a început războiul, lucrurile s-au mai modificat. Noi am rămas în Turnu Severin, tata a plecat pe front, de unde nu s-a mai întors şi gata.

A fost şi-n vest?
Nu. În est. El a murit înainte de 23 august 1944, chiar în Moldova. Asta a fost soarta.

Ce v-amintiţi din război?
Mi-amintesc un singur lucru: că l-am pierdut pe tatăl meu. La vârsta de 33 de ani a plecat de lângă noi. A fost o lovitură îngrozitoare, iar tot războiul ăla a fost o mizerie năprasnică. Dar şi după război au urmat fel de fel de evenimente răvăşitoare.

După război a fost foamete mare.
N-am resimţit-o. Ori nu eram eu pretenţioasă, ori nu ştiu cum a reuşit să facă măicuţa mea, dar eu nu ştiam atunci de foamete. Iubitule, nu-mi amintesc să nu fi avut vreodată ce să mănânc. Chiar dacă, la un moment dat, mama n-a mai primit pensie. Dar nici nu vreau să mă mai gândesc la cât au avut oamenii de suferit ori la măicuţa mea, care a suferit enorm după dispariţia tatălui meu.

„Am cunoscut toată Europa înainte de ’89“
Ce s-a-ntâmplat cu partea italiană a familiei după venirea comuniştilor?
Cei trei fraţi ai mamei mele s-au repatriat în ’48. Ei erau „paşaportari“ şi au putut pleca din ţară. A rămas aici numai mămica mea, care pierduse cetăţenia prin căsătorie.

Şi pe rudele din partea mamei le-aţi mai văzut?
Bineînţeles. Suntem în relaţii foarte bune. Am mers în vizită, au venit şi ei.

Sunt mulţi oameni care spun că graniţele erau închise pentru ei, alţii au avut ocazia să mai plece.
Noi am călătorit enorm. Şi eu, şi soţul meu. Realitatea ştii care este: datorită teatrului, noi am avut ocazia să călătorim în toată lumea, am cunoscut toată Europa înainte de Revoluţie. Numai în Australia n-am fost.

Ce privilegiu!
Privilegiu imens. În plus, datorită teatrului, am cunoscut şi ţara românească foarte bine. În timpul pe care l-am petrecut la teatrul din Piatra Neamţ am avut ocazia să călătorim enorm, pentru că am făcut foarte multe turnee. Am fost şi la ţară, în toate zonele acestei minunate ţări.

Un Petromax care întrerupea spectacolul
Şi cum erau oamenii?
O, Doamne! E foarte greu de descris şi foarte greu de crezut. De exemplu, am fost într-un sat unde nu aveau lumină şi aveau doar o sală de spectacole a şcolii. Am spus: „Nu se poate juca aici! Nu se poate schimba decorul“. S-au aşezat în uşă: „De-aici nu plecaţi! V-ajutăm noi!“. „N-aveţi lumină.“ „Aducem.“ Au adus un Petromax, dacă ştiţi ce e ăla.

Un Petromax?
O lampă care merge cu benzină. Are o sită de azbest care devine fluorescentă şi face o lumină foarte puternică. Numai că, din când în când, trebuie pompată. Au agăţat Petromaxul pe scenă şi, când se mai stingea sau îşi pierdea forţa, strigau: „Stop!“. În mijlocul spectacolului. Se urca cineva, îl meşterea, se aşezau din nou: „Gata, continuaţi!“. Au schimbat, la fel, decorul. Au fost atât de fericiţi după spectacol. Ne povesteau: „Aici, la noi în sat, n-a mai fost nimeni de 20 de ani. Acum 20 de ani a venit unul care înghiţea săbii“. Iar ăsta e doar unul dintre episoade. Am cunoscut foarte mulţi oameni pe care i-am reîntâlnit după ani şi care ne-au spus că regretă şi azi că nu ne mai ducem în astfel de turnee. Nu spun ce priviri aveau, nu spun că ne cărau cu caii, cu căruţele. Altădată, am fost pe undeva, prin Banat, de unde era originar regizorul care pusese spectacolul. Am mers cu „Soacra cu trei nurori“ şi plănuiam să-l jucăm în toate satele din jur. Plecam cu căruţele în diferite sate. La un moment dat, am jucat într-o fostă locuinţă, fără acoperiş, fără nimic.

30 de ouă şi o mămăligă
Un fel de teatru de vară.
Da, mă rog. Mai veneau copii care voiau la spectacol, dar n-aveau bani de bilet. „Ai ouă acasă?“ „Am.“ „Du-te şi adu trei ouă!“ Am adunat vreo 30 de ouă, seara ne-am dus la un ţăran unde şi trăsesem, am făcut o mămăligă cât masa, am mâncat ouăle cu slănină... Într-un alt sat, unde încă nu se terminase căminul cultural, era destul de frig. Puseseră covoare la geamuri, ca să nu intre frigul, radiatoare pe scenă. După spectacol, ne-au invitat la şcoală, peste drum, unde-au venit cu poale-n brâu, cu nuci, cu ţuică, cu vin. Fiecare cu ce avea. Şi erau atât de fericiţi să dăruiască. „Pentru noi, aceasta e o zi care nu va dispărea din memorie.“

Nu vă gândeaţi să rămâneţi în străinătate?
Dintre ai noştri, n-a avut niciunul tentaţia să facă gestul ăsta. Cel puţin în deplasările noastre. Ştii ce se-ntâmplă? Teatrul autentic, deplin, se poate face doar în limba maternă.

„În tinereţe am scris foarte multe scrisori fără adresă“


Aţi stat la Severin pân’ la 18 ani. Cum erau sârbii? Se făceau schimburi?
Amintirea din Severin foarte clară şi cuceritoare este despre viaţa mea de şcolăriţă. Eram şi la un liceu foarte bun, cu reputaţie naţională, am avut profesori extraordinari, colegi minunaţi – ne întâlnim şi acum, am făcut tot felul de aniversări de la terminarea liceului. Colegi de liceu au fost, printre alţii, Geo Saizescu, odihnit fie, şi Virgil Ogăşanu.

Când aţi plecat din Severin?
M-am dus să-mi câştig existenţa. În Reşiţa locuia fratele tatălui meu, care era inginer şi care m-a ajutat să-mi găsesc un serviciu.

„N-am avut intenţia să mă aplec asupra teatrului“
Urmăreaţi ceva anume?
Orice m-ar fi ajutat să-mi câştig existenţa. Noi am avut o situaţie materială modestă. Pensia, în urma dispariţiei tatălui meu, era micuţă, vremurile erau grele, măicuţa mea n-avea prea multe posibilităţi. Aşa că m-am dus acolo. Unchiul meu era un mare iubitor de teatru şi mergeam cu el des la spectacole. Eu n-am avut niciodată intenţia să mă aplec asupra acestei profesii, a fost un joc al întâmplării. De fapt, toată existenţa mea a fost un joc al întâmplării. Aşadar, în acest fel am cunoscut teatrul, tot prin unchiul meu am cunoscut câteva personalităţi ale teatrului din vremea aceea.

Şi cum aţi început să jucaţi?
Eu aveam 18-19 ani, eram tinerică, frumuşică şi s-a întâmplat ca în timpul acela, când se juca „Şcoala femeilor“, de Molière, interpreta rolului lui Agnes să se mute la alt teatru. Colectivitatea era destul de restrânsă şi n-aveau o tânără. Regizorul m-a remarcat pe mine. Ca fason, înfăţişarea mea se potrivea foarte bine cu rolul lui Agnes, dar trebuia să vadă dacă sunt şi capabilă. S-a dovedit să fiu, drept care am jucat Agnes. Din clipa aceea am rămas la teatru, unde am jucat mai multe roluri.

„Voiam să fiu ziaristă“
Dar ce voiaţi, dacă nu teatru?
Eu voiam să fiu ziaristă. Am dat examen la facultate, dar acolo îţi trebuia un dosar foarte curat. Eu aveam rude în străinătate, tata fusese ofiţer în armata lui Antonescu, aşa că nu m-au primit. N-am putut să intru la Ziaristică, facultate ce fusese ţelul meu în viaţă.

De ce?
Pentru posibilitatea de a afla, de a comunica, de a ilustra întâmplări. Credeam că am să pot să fac cu talent asta. N-am avut ocazia să verific dacă aş fi fost în stare, însă m-am îndrăgostit de teatru şi nu numai de teatru. În „Şcoala femeilor“, soţul meu juca rolul amorezului. Practic, acolo ne-am cunoscut şi acolo ne-am căsătorit. Încet, încet, s-au împlinit 56 de ani de când suntem împreună. Dacă viaţa noastră de ultimă etapă, adică a treia parte a vieţii noastre, va fi pe jumătate atât de frumoasă pe cât a fost restul, mulţumim Celui de Sus care ne protejează.

Când aţi scris ultima oară o scrisoare?
Pot să scriu scrisori foarte frumoase. Epistolar am, categoric, un talent. Acum câteva zile. În tinereţe am scris foarte multe scrisori fără adresă. I le adresam cui credeam că pot să-i împărtăşesc vise, gânduri, dorinţe. Aveam un personaj imaginar căruia mă adresam.

„Florin Piersic a reuşit să mă scape de inhibiţii“


Aţi plecat la Piatra Neamţ împreună cu soţul dumneavoastră.
Noi eram 24 de actori şi jucam opt premiere pe an. Tot ce s-a petrecut în teatrul din Piatra Neamţ a fost absolut minunat. A fost, pe vremea aceea, un director pe nume Ioan Coman, care, fără să fie un om foarte cultivat, avea un talent de negustor de teatru. Nu s-a implicat direct în teatru, dar s-a înconjurat de oameni numai de primă calitate, a adus regizori de marcă, toate premierele noastre erau asaltate de ziarişti din Bucureşti, aduşi special pentru spectacol. Sărbătoream fiecare premieră. A fost o vreme superbă! La Piatra Neamţ am lucrat cu răposatul Cornel Todea, cu Ion (Iani) Cojar, Lucian Giurchescu, cu George Rafael. Şase ani am stat acolo şi au fost nişte ani foarte frumoşi. Dincolo de faptul că şi zona era superbă, colectivul era armonios, oraşul – superb, teatrul – excelent.


Cu Florin Piersic, în „Idiotul“, după Dostoievski

Din punct de vedere financiar era la fel de comod?

N-aş putea să spun că mă descurcam greu. Nu ne-am plâns niciodată că n-aveam ce ne trebuie, pentru că eram toţi la acelaşi nivel, dragul meu. Şi nu râvnea nimeni la ce vedea de jur-împrejur. Acest director a participat la toate examenele de an penru facultate. Tinerilor le dădea locuinţe, haine, îi ajuta şi cu croitoria.

Din ’65, la „Naţional“
La Bucureşti cum aţi ajuns?
Maestrul Radu Beligan m-a văzut într-un spectacol la Piatra Neamţ şi m-a sfătuit să vin la concurs la Teatrul Naţional, lucru pe care eu nu prea îndrăzneam să-l fac, pentru că mă simţeam inhibată, nici nu-mi trecea prin minte. Mai ales că la Piatra Neamţ mă simţeam minunat. Dar m-am dus. Şi am luat concursul. Din ’65, am venit la „Naţional“, unde am rămas până când am ieşit la pensie. Nici n-am avut timp să-mi doresc ceva, pentru că rolurile parc-au venit la mine. Am avut o ofertă continuă şi foarte generoasă. Am avut parte şi de parteneri minunaţi. Nu pierd niciodată ocazia să vorbesc despre Florin Piersic, cu care am avut, de fapt, premieră la „Naţional“ după angajare cu „Idiotul“, după Dostoievski. Felul în care s-a purtat cu mine Piersic, ca partener şi ca prieten, a reuşit să mă scape de inhibiţii. Îi sunt îndatorată, el e o persoană cu totul ieşită din comun. Un drăguţ şi jumătate, să-i dea Dumnezeu viaţă lungă!

„Mălăele, cum ai semnat?“ „Ion Caramitru“
Când aţi plecat prima oară în străinătate? A fost un şoc cultural?
N-a fost. Eu am învăţat la un liceu foarte bun. Am învăţat în şcoală mult despre Europa, aşa că aveam aşteptări. Prima plecare a fost în Sicilia, la rude. Realitatea este că am fost fermecaţi de tot ce am văzut pe lumea asta. Îţi dau un exemplu. Andrei Şerban, cu care am lucrat mult la Piatra Neamţ, l-a văzut pe soţul meu într-un spectacol şi l-a întrebat: „Tu ai fost cumva în străinătate?“. „Da.“ „Se cunoaşte imediat.“

Cum aşa?
A pierdut complexul străinătăţii, pentru că exista un complex, probabil, al tuturor românilor. După o lună în Sicilia, unde-am văzut că toată lumea e la fel, că peste tot se luptă cu viaţa, am pierdut acest complex. L-am pierdut, ducă-se!

Dar în aceste călătorii nu vi se făcea un instructaj?
În Israel, la un moment dat, jucam un spectacol cu Mălăele. Ni s-a făcut un instructaj: aveţi grijă să nu semnaţi nimic! Am fost în oraş, iar când ne-am întors am fost întrebaţi: „A fost ceva?“. Mălăele: „Da, au venit unii cu o hârtie să semnăm nişte chestii, era o listă, dar n-am dat importanţă“. „Şi ai semnat?“ „Da, dar nu era important.“ „Cum ai semnat?“ „Ion Caramitru.“ Evident că nu ne oprise nimeni. Dar nu ne-a oprit nimeni vreodată să ne propună ceva.

„Am o respingere faţă de tehnica modernă“


Ce-aţi făcut la Revoluţie?
Am stat acasă, n-am făcut nimic. Băiatul nostru s-a dus la Televiziune. În mine s-a instalat, după Revoluţie, o grijă că lucrurile vor fi foarte greu de reechilibrat, ceea ce s-a şi demonstrat. N-a fost nicio eliberare, dar au izvorât speranţele.

Cum aţi ajuns în Parlament?
Există organizaţia italienilor. Iar şefa grupului minorităţilor a socotit că eu aş putea fi un candidat bun. Am cunoscut oameni interesanţi acolo, dar am fost frustrată profesional, pentru că, timp de patru ani, activitatea mea în teatru a fost înjumătăţită.

Se vota în bloc? Toată lumea – acelaşi vot?
Nu. Fiecare vota cum credea. Repet, eu am cunoscut atunci oameni speciali, care nu băteau câmpii, ca acum.

Ştim că fiul dumneavoastră nu locuieşte în România. Cum s-a hotărât să plece?
Pur şi simplu, a dat un concurs la Budapesta, organizat de Facultatea de Medicină din Philadelphia. Au plecat la New York, la cel mai mare spital, să-şi facă rezidenţiatul – iar asta înseamnă să cunoşti tot ce poate exista pe lume ca nenorocire. Apoi, a câştigat postul pe care-l are şi acum, în oraşul Tacoma, o localitate lângă Seattle. Toate au mers şnur. În afară de distanţa care este între noi, toate lucrurile sunt minunate: are o familie foarte frumoasă, îşi exercită profesia fără vreo neplăcere. Viaţa mea a fost, din multe unghiuri de vedere, foarte bine alcătuită. Am avut multe şanse, am o familie minunată şi avem un băiat minunat.

Vă vedeţi des cu fiul?
Anual, dar vorbim pe Skype des. Sperăm să fim vizitaţi acum şi de diavolul cel mic (n.r. – nepoţelul său). Are aproape 4 ani. Ce vârstă ai?

25.
Auzi, ce vârste există! Ce m-am enervat!

„Sunt abordată de o mulţime de persoane“
Folosiţi internetul?
Am o respingere apriori faţă de tot ce-i tehnică modernă. Sunt privată de foarte multe avantaje. Probabil că, la un moment dat, am să mă enervez şi am să mă dau pe mâna soţului, să mă înveţe. Fiecare epocă are avantajele şi dezavantajele ei. Tehnologia este un avantaj evident, dar singurul moment în care apreciez aceste invenţii este când vorbesc pe Skype cu copiii. Ce-aş fi făcut eu dacă nu puteam să-i văd săptămânal?

Vă recunoaşte lumea pe stradă?
Doamne! Bineînţeles. M-a întrebat un ziarist, la un moment dat, dacă n-aş vrea să plec în străinătate. „N-aş pleca din această ţară niciodată“, i-am zis. Ce mi se-ntâmplă de când ies pe uşă până când ajung, să zicem, la piaţă, nu se mai poate întâmpla niciunde. Sunt abordată de o mulţime de persoane! „Ce mai faceţi?“ „Ce-aţi gătit?“ „Care-i ultima piesă în care jucaţi?“ Simpatia oamenilor este cea mai mare răsplată pe care poate s-o primească un actor. Aplauzele şi dragostea declarată. Pot să-ţi dea miliarde, dar, dacă nu există dragoste, e degeaba. Sunt extrem de încântată că pot să am astfel de relaţii cu oricine. În Portugalia, de pildă, mergeam pe stradă cu soţul meu şi, deodată, auzim: „Doamna Ileana, doamna Ileana!“. Era fata ambasadorului României la Lisabona. Eu nu ştiu să am amintiri dezagreabile din călătorii.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: