INTERVIU FNT Regizorul Radu Apostol: Spectacolul Limite e o radiografie a neputinţelor care sufocă şcoala

INTERVIU FNT Regizorul Radu Apostol: Spectacolul Limite e o radiografie a neputinţelor care sufocă şcoala

Regizorul Radu Apostol  FOTO SPECTACOL: Oana Maria Nae

Pe 26 şi 27 octombrie, la Centrul Replika, au loc, de la ora 17.00, reprezentaţiile cu spectacolul "Limite", de Mihaela Michailov şi Radu Apostol, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru (FNT). Regizorul Radu Apostol vorbeşte, într-un interviu pentru "Adevărul", despre tarele din sistemul nostru de învăţământ şi despre problemele grave de obţinere a finanţării cu care se confruntă sectorul independent.

În timpul documentării artistice pentru spectacolul „Limite”, în care joacă actriţa Mihaela Rădescu, au fost intervievaţi zeci de profesori şi profesoare din mediul preuniversitar, inspectori şi inspectoare, reprezentanţi ai instituţiilor care joacă un rol hotărâtor în sistemul educaţional din România. Astfel, s-au radiografiat realităţile educaţionale cu care ne confruntăm şi legăturile complexe dintre profesori, copii, părinţi.

"Adevărul": Ce înseamnă documentarea prin interviuri cu zeci de profesori şi profesoare? Cum aţi folosit tehnica interviului ca sursă de inspiraţie pentru textul dramaturgic?  Cum vă înscrieţi în procesul  de redare a unei istorii orale a vremurilor noastre?

Radu Apostol: Toate spectacolele create la Centrul Replika au la bază un text contemporan, care reflectă subiecte sensibile pentru societatea românească a prezentului. Echipa artistică a fiecărui spectacol produs sau co-produs la Replika ia parte la această fază de pre-producţie, în care facem o documentare artistică asupra subiectelor, temelor pe care vrem să le abordăm. Ulterior, materialul este ficţionalizat de către dramaturg/dramaturgă, în spiritul direcţiei artistice pe care ne propunem să o explorăm.

Mottoul Centrului Replika este ”An Artistic Mouse Trap for community issues” sau în româneşte ”o Capcană de Şoareci pentru problemele comunităţii”.

Mottoul este inspirat de textul shakespeareian, de demersul pe care Hamlet îl întreprinde: identifică o problemă majoră a comunităţii din care face parte, cooptează o trupă de actori, rescrie un text clasic, inspirat de faptele pe care le-a investigat şi pune în scenă un spectacol de teatru. Demersul lui Hamlet nu este unul strict politic, civic, este şi unul artistic. Referirile sale la modul de joc, la felul cum trebuie rostit textul pe scenă, la felul cum trebuie să se mişte actorul au atras de-a lungul timpului pe foarte mulţi regizori de teatru, pe foarte mulţi actori.

Punerea în scenă a spectacolului regizat de Hamlet a devenit o „piatră de încercare”: care este relaţia între realitatea înconjurătoare şi artistul de pe scenă? Determină realitatea stilul de joc, accentele pe care le punem, teatralitatea? Noi credem că da. Şi încercăm să ne apropiem de fiecare subiect, de fiecare temă cu respect, cu atenţie la detalii, fără „prejudecăţi artistice”. Tema abordată are un rol covârşitor în afirmarea teatralităţii. Nu avem pretenţia că inventăm ”apa caldă”, dar experienţele ne-au demonstrat că fiecare poveste, fiecare temă, fiecare subiect te obligă pe tine ca artist să încerci să uiţi, să te debarasezi de limbajul teatral asimilat şi probat şi să laşi timp să se afirme teatralitatea specifică/conţinută a temei/subiectului. Un rol covârşitor îl are participarea întregii echipe în explorarea temei, participarea întregii echipe în faza de documentare artistică.

Cum ati radiografiat, în acest spectacol, realităţile educaţionale cu care ne confruntăm şi legăturile complexe dintre profesori, copii, părinţi? Ce întâmplare emblematică pentru neputinţele din sistemul de învăţământ românesc aţi descoperit în tot parcursul documentării?

Nu o să divulg povestea centrală care apare în spectacol şi care este inspirată de un caz real, de o întâmplare cruntă cu care s-a confruntat o profesoară pe care am intervievat-o în timpul documentării artistice. Realitatea este sursa teatralităţii pe care noi o explorăm cu fiecare demers artistic. Nu ne pretindem a fi ”experts of reality” (Rimini Protokoll), iar producţiile noastre nu se pot încadra în spiritul teatrului documentar. Cert e că din momentul în care a ajuns la noi această poveste centrală, a unei profesoare care s-a confruntat cu cea mai cruntă experienţă umană şi profesională, am întrezărit că acest fapt de viaţă conţine germenii conflictului principal, e ca o radiografie a neputinţelor care sufocă şcoala.

De ce în şcoala românească nimeni nu-şi mai găseşte locul? Care sunt tarele insurmontabile din sistem?

Cel mai bine ar fi să veniţi şi să vedeţi spectacolul care se va juca atât la Centrul Replika, dar şi în ţară, în cadrul unor festivaluri, la Piteşti, la Cluj Napoca, Sfântul Gheorghe, vom ajunge şi la Londra în acest an.

Echipa Centrului Replika se bucură de un parteneriat cu Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, derulăm de ani de zile intervenţii culturale în şcoli şi licee: dezvoltăm ateliere prin care încercăm să încurajăm lectura şi avem nu mai puţin de 12 dramatizări ale unor romane pentru copii, pe care Mihaela Michailov le-a structurat sub forma unor texte de teatru pentru copii, texte pe care lucrăm alături de copii, în incinta şcolilor; mergem şi prezentăm spectacolele noastre adaptate realităţii spaţiale din şcoli şi licee; derulăm o intervenţie culturală intitulată ”Joacă ce vezi!”, în timpul căreia, explorăm identitatea spaţiilor din şcoală, aflăm istorii ale locurilor, întâmplări emblematice şi alături de artista Alexandra Bugan (Serebe) încercăm să dăm expresie raportării copiilor la spaţiul în care petrec cea mai mare parte din timp, din viaţa lor în acest moment.

Jacques Copeau spunea că ”Ideea de Şcoală şi ideea de Teatru nu sunt decât una şi aceeaşi idée. Ele s-au născut împreună.”

Spectacolul ”Limite” a apărut în urma tuturor acestor experienţe pe care noi le-am avut, pe lângă interviurile pe care le-am făcut strict numai pentru documentarea acestui subiect. Mihaela Michialov are aproape o trilogie dedicată Şcolii: ”Copii răi”, ”Amintiri din epoca de şcoală” şi ”Limite”.

Care sunt tarele sistemului educaţional?

Sunt aceleaşi cu cele pe care le vedem în jurul nostru, peste tot în societatea românească: minciuna, ipocrizia, duplicitatea, lipsa de profesionalism, analfabetismul nu doar funcţional, agramarea cronicizată, promovarea pe pile, relaţii şi cumetrii, oameni nepotriviţi, nepregătiţi, aberaţii procedurale, copy paste din legistalţii internaţionale, forme fără fond, prostie, multă prostie şi poate cea mai cruntă dintre toate: politicul care îşi vâră coada lui hidoasă în tot şi toate.

Cum aţi colaborat cu actriţa Mihaela Rădescu (foto)?

Uau. Mihaela Rădescu este artistul şi omul cel mai generos cu putinţă pe care mi-a fost dat să-l întâlnesc. Ne-am îndrăgostit iremediabil după colaborarea  pe care am avut-o le Teatrul Mic, la spectacolul ”Ca pe tine însuţi”, de Maria Manolescu. Mihaela Rădescu, eu o mai tachinez ”doamna teatrului independent” căci în utlimii 10 ani a fost cooptată în foarte multe spectacole, producţii independente şi în plus, unul dintre primele spectacole de la Teatrul Luni de la Green Hours, dacă nu chiar primul spectacol a fost creat de ea, în subsolul de pe Calea Victoriei. Mihaela Rădescu este o actriţă totală care se preocupă de tot ceea ce se întâmplă pe scenă, dar întotdeauna face dovada unei modestii proprii sufletelor frumoase, naturilor artistice care se interoghează mereu. Are un extraordinar simţ al umorului, din nou, o calitate a oamenilor foarte inteligenţi, are blândeţe şi un soi de maternitate specifică parcă animalelor sălbatice care nu-şi sufocă puii cu atenţia lor dar sar ca un arc atunci când este vreun pericol. Spectacolul ”Limite” este un tur de forţă, Mihaela dă viaţă la nu mai puţin de 7 personaje, poartă pe ea un întreg harnaşament care pe foarte mulţi ar fi stresat, ar fi blocat dar ea... Mihaela Rădescu se duce până în pânzele albe!

Cum vă completează dramaturgul Mihaela Michailov? 

De Mihaela Michailov mă leagă o prietenie umană şi artistică de peste 15 ani. Am cunoscut-o iniţial prin intermediul cronicilor pe care le semna, din ipostaza de critic teatral. Savuram percutanţa cu care spunea lucrurilor pe nume într-un moment în care părea că spaţiul teatral românesc era lobotomizat. Mă cam speria când deschideam vreun ziar şi vedeam o cronică semnată de ea la vreun spectacol de-al meu. Apoi, prin concursul dramAcum am ajuns să formez o echipă dramaturg-regizor împreună cu ea. Am lucrat împreună la majoritatea spectacolelor pe care le-am imaginat în ultimii 15 ani.   Existenţa Centrului Replika i se datorează ei alături de Mihaela Rădescu şi Viorel Cojanu. Eram patru muschetari pe care ne-au unit dragostea de teatru, iubirea de semeni şi credinţa faptului că teatrul poate ilumina o comunitate, poate înlătura bariere şi poate însufleţi şi cele mai aride teritorii.

Admir la Mihaela Michailov stilul scriiturii sub forma unor versuri albe, poezia specifică ei prin care reuşeşte să fie duioasă, blândă, dar şi acidă şi rea.

Am ajuns să colaborăm fără prea multe vorbe... Cred că sunt vitale încrederea, admiraţia reciprocă reală, acel motto pe care profesorul Nicolae Mandea ni-l insuflase în perioada dramAcum: ”Nu-i frumos ce-mi place mie, e frumos ce-ţi place ţie!”.

Admir activismul ei, care e condus cu blândeţe şi înţelepciune şi are o calitate foarte rară aceea că reuşeşte să se disipeze în spatele subiectului, a temei, să renunţe la ”ea ca dramaturgă”, să lase spaţiul afirmării teatralităţii specifice temei sau subiectului abordat. E o calitate foarte rară.  

Ce înseamnă Centrul Replika in peisajul nostru teatral?  Cum vă descurcaţi cu finanţările la Replika în acest an de criză bugetară?

Cea mai mare bucurie pe care o am este aceea că programul Centrului Replika este făcut public cu o lună înainte ca activităţile să se deruleze şi că este plin ochi. Înseamnă că existenţa acestui spaţiu este vitală pentru foarte multe echipe artistice.

Nu e deloc uşor pentru nimeni dintre artiştii şi artistele care performează la Replika. Bugetele pe care ni le permitem sunt infime. Să creezi spectacole de teatru cu un buget de producţie în jurul sumei de 6000 de lei, spectacole care sunt selecţionate în festivaluri naţionale şi internaţionale, spectacole care se joacă cu sala plină ochi ar trebui într-o ţară sănătoasă la cap să atragă atenţia ordonatorilor de credite din guvern şi din primării, dar din păcate nu se întâmplă asta.

E crunt că o iniţiativă extraordinară din peisajul teatral românesc, Festivalul Temps d'Images a trebuit să se oprească după a zecea ediţie căci pe nimeni din Ministerul Culturii sau din primăria locală nu a interest acel demers. Pentru noi şi pentru spaţiile independente acel festival independent a reprezentat o imensă bulă de aer. Dar din păcate a murit după 10 ani pentru că nu s-a trezit nicio minte înţeleaptă care să investească în acel demers, în schimb ne lăudăm că am gătit cel mai lung mic sau cel mai lung cârnat sau mai ştiu eu ce idioţenie din ciclul ”pâine şi circ”.

De ce nu există concurs de proiecte culturale la primăriile de sector? De ce? Pentru că oamenii sunt incapabili şi ticăloşi. Dacă v-aş relata confruntările pe care le-am avut la Ministerul Culturii cu te miri ce inapţi-trepăduşi te cruceşti. Habar n-au ceea ce se întâmplă în domeniul cultural, dau legi idioate pentru că nimeni de acolo pare că nu are habar de ceea ce se întâmplă în domeniul cultură.Au pus presiune şi continuă să o facă pe instituţiile de cultură de zici că sunt firme de organizare evenimente, nu instituţii menite să educe, să destupe mintea şi sufletele semenilor noştri. Accesul la cultură trebuie să fie liber, gratuit, suportat din taxele şi impozitele pe care noi toţi le plătim, suportat de comunităţile locale.

Este inadmisibil să vezi ani la rând statisticile care spun că 80% din populaţia activă a României nu a fost niciodată la un spectacol sau la un concert şi tu să nu faci nimic altceva decât să pompezi zeci şi zeci de mii de euro doar în festivalul berii sau micului sau gulaşului sau şi mai rău în festivaluri elitiste, unde abonamentul depăşeşte cu mult salariul mediu pe economie.

I-aş obliga pe toţi cei care activează în funcţiile de conducere din Ministerul Culturii şi Ministerul Educaţiei şi Ministerul Finanţelor să petreacă o lună de zile ca profesor suplinitor sau învăţător sau pur şi simplu să asiste la ore (dacă de altceva nu este în stare), într-o comună, într-un oraş mai mic. Să se confrunte cu România reală care n-are nicio vină că ei acolo sus sunt atât de idioţi şi ticăloşi. Să vadă ce înseamnă că nu există teatre, cinematografe şi că cel mai adesea căminele culturale sunt folosite doar ca săli de mese pentru nunţi şi botezuri, pentru că nu au nicio dotare, pentru că din păcate oamenii de acolo nu întrezăresc să plătească mii de euro ca să poată invita un spectacol de teatru sau mai multe. Cum să-i ceri 15 lei, 20 de lei, 60 de lei unui copil sau părinţilor şi bunicilor lui ca să vină să vadă un spectacol? Cum?

Cât de ticălos sau total idiot trebuie să fii să nu înţelegi că arta are menirea de a-i ilumina pe oameni, nu de a-i exclude de la şansa de a descoperi empatia, dragostea de frumos, iubirea faţă de semeni?

În secolul al XIX lea cred că oamenii ţi-ar fi râs în nas dacă le cereai să nu stea la stop cu piciorul pe acceleraţie pentru că poluează sau că mai bine ar merge cu bicicleta. În secolul al XVIII lea doar cei din ”familii bune” aveau şansa de a se aflabetiza. Sper eu ca măcar în secolul al XXII lea să se destupe la minte politicienii şi să înţeleagă că dreptul la cultură nu trebuie să fie condiţionat de puterea ta financiară. Arta trebuie plătită, normal, dar nu prin bilete. Este stupid.

 
Distribuţia:
 
Mihaela Rădescu
 
Regia : Radu Apostol
 
Scenografia : Gabi Albu
 
Muzica originală şi spaţiul sonor : Alex Bălă
 
Lighting Design: Radu Apostol
 
Durata: 1 h 15 min  (fără pauză)
 
Centrul Replika, Bucureşti
 
Spectacol cu traducere în limba engleză 
 
Nerecomandat persoanelor sub 14 ani

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: